Zice că în vechime, pe locurile unde se află astăzi oraşul Suceava şi satele de prin împrejurime erau numai păduri cît vedeai cu ochii.
Puteai merge cu săpăturile ori încotro ai fi voit, că nu mai dai de nici un oraş sau sat şi numai unde şi unde cîte de-un păstor care-şi păştea turma sa prin cele prelunci şi poieni.
Şi tuturor păstorilor, cîţi erau, le mergea foarte bine, căci aveau toate cele trebuincioase, atît pentru dînşii, cît şi pentru turmele lor.
Intr-o vară însă. fiind secetă foarte mare, toate apele prin împrejurime secară, şi toată păşunea, nu numai cea de pe costişe şi dealuri, ci şi cea de pe văi, se uscase.
Văzînd păstorii că seceta nu mai încetează şi temîndu-se ca nu cumva să le piară turmele, unica lor avere, de sete şi foame, se retraseră cu dînsele de la şes, în sus, spre codru. Dar cînd se apropiară de codru şi deteră să intre într-însul, nu ştiură singuri ce să facă; să intre ori să nu intre ?... Ar fi intrat, se temeau că nu vor afla destule poieni unde să-şi pască oile... Să rămîie la poalele acestuia era peste putinţă, căci păşunea cîtă mai rămăsese neatinsă de arşiţa soarelui se sfîrşise.
Deci ce era să-nceapă şi să facă ?... Unul spunea una, altul alta, dar nime nu ghicea cum şi în ce chip ar putea să iasă mai degrabă şi mai bine la capăt.
In urmă, după mai multă sfătuire, chibzuire şi cumpănire, zise unul dintre dînşii, care era mai bătrîn, mai ajuns de cap şi mai păţit :
— Ce să mai întindem atîta vorbă ?... Nu ştiţi că vorba multă e sărăcia omului ?... Să meargă vreo cîţiva inşi dintre noi, cari îs mai tineri şi mai voinici, să caute în toate părţile, doară dau peste nişte cîmpuri sau poieni ce n-au fost încă cu desăvîrşire dogorite şi pîrlite de arşiţa soarelui, şi cum vor afla în vreun loc destulă păşune, să se întoarcă înapoi si să ne deie de ştire !
Cum rosti bătrînul cuvintele acestea, cinci inşi dintre dînşii, care erau mai voinici şi mai inimoşi, adică care n-aveau frică de nimic, ci se jucau cu lupii ca cu nişte căţei şi se trînteau cu urşii pe-ntrecute, nu statură mult pe gînduri, ci luîndu-şi fiecare bota sa cea ciobănească în mînă, se şi porniră la drum.
Şi apucînd unii în dreapta, alţii în stînga, merseră încotro îi duseră ochii şi picioarele, doară dau mai degrabă peste păşunea dorită.
Iată însă eă într-un tîrziu, unul dintre dînşii care a mers, acuma cît timp va fi mers, se trezeşte deodată că pădurea prin care a fost apucat începe a se rări si poieni drăgălaşe acoperite cu iarbă verde ca buraticul şi-naltă nînă la brîu şi presurate cu tot felul de flori, unele mai frumoase decît altele, i se deschid înaintea ochilor.
Păstorul, cum dete cu ochii de poienele acelea, bucuria lui !... Să fi prins pe dumnezeu de-un picior şi nu i-ar fi părut aşa de bine !... Deci prinse îndată a căuta în dreapta şi-n stînga ori de nu se află si apă printr-însele. Şi umblînd el aşa încolo şi-ncoace, cît timp va fi umblat, dă deodată peste o apă mare, care curgea alene la vale. Era Suceava.
Mai merge el după aceasta cit mai merge şi. dă apoi de-o pădure mare şi deasă de arini, care se-ntindea pealul drept al Sucevii, iară de cealaltă parte de apă vede o poiană ca aceea de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la dînsa.
Şi cum vede el poiana, nu se poate răbda de-a nu se apropia de apă şi-a cerca să treacă de cealaltă parte.
Dar iată că tocmai cînd dete peste un vad şi voi să-l cerce cît e de adinc şi ori de-l va putea trece, ies patru oameni din pădurea cea de arini şi se îndreaptă spre dînsul. Erau cei patru păstori de care s-a fost despărţit, scurt timp după ce au plecat să caute păşune.
Apropiindu-se cei patru inşi de dînsul, ci spuseră că pe culmea unui deal care se află în mijlocul pădurii celei de arini este un sihastru şi trecînd ei pe acolo, sihastrul i-a miruit pe tus patru, cu mir în frunte.
Auzind aceasta, îi rugă să-l ducă la sihastrul acela, ca să-l miruiască şi pe dînsul.
Cei patru inşi nu se puseră de pricină ci, după ce văzură şi ei poiana cea mare, care se-ntindea de-a stînga Sucevii, şi cercară vadul acesteia, ca să vadă cît e de adînc, se întoarseră îndărăt şi se porniră cu toţii în sus, spre sihastru.
Sihastrul, care locuia într-un arbore gros şi scorburos de pe vîrful dealului, cum îi zări de departe că vin spre dînsul, le ieşi înainte, merse cu dînşii pînă lîngă arborele în care locuia, mirui şi pe noul venit, şi-apoi... mai stînd de vorbă cu dînsul şi învăţîndu-i încă şi vreo cîteva rugăciuni, îi îndeamnă să vie în toate zilele la dînsul, căci el îi va invata şi alte rugăciuni.
Păstorii îi mulţumiră din toată inima pentru primirea cea părintească cît şi pentru învăţăturile cele bune, şi-i făgăduiră că în scurt timp iarăşi vor veni la dînsul, se-n-toarseră îndărăt de unde s-au pornit.
Ajungînd la tovarăşii lor, cari i-au fost trimis ca să caute păşune, le istorisiră din fir în păr toate celea ce le-au aflat şi le-au văzut pe unde au umblat. Iară după ce le-au istorisit, nu mai steteră acuma mult pe gînduri, ce să-nceapă şi să facă, ci luîndu-şi fiecare turma sa, se porniră cu toţii la drum spre locuinţa sihastrului şi cum ajunseră la starea locului, se aşezară pentru totdeauna în apropierea acestuia.
Cu timpul mai veniră şi alţi păstori din alte părţi si aceia asemenea îşi făcură colibe pe lîngă locuinţa sihastrului.
In urmă veniră şi muntenii de la munte, cu căpitanul lor în frunte, şi după ce se aşezară şi aceştia în apropierea sihastrului, făcură pe un alt deal, care se întinde în partea despre miazăzi şi care se despărţeşte de cel dintîi numai prin o vale, o cetate de piatră, iară pe locul unde a fost arborele în care a locuit sihastrul, făcură o biserică de lemn. Şi, fiindcă sihastrul murise înainte de ridicarea bisericii acesteia, de-aceea tăiară şi aşezară ei şi arborele în care a locuit acesta, într-însa.
Şi aşa, cu timpul, ridicîndu-se din ce în ce tot mai multe case şi alte clădiri, atît împrejurul cetăţii cît şi al bisericii celei de lemn, pădurile de prin apropiere începură, pe zi ce mergea, a se rări şi a dispărea, iară în locul lor a se întemeia oraşul de astăzi, Suceava.
La vreo cîteva zeci sau sute de ani după aceasta, nu vă pot spune cu acurateţa, destul atîta că venind căpcînii, cari aveau numai cîte un ochi în frunte, asupra Sucevei, nu numai că bătură şi prădară pe locuitorii acesteia, ci-i deteră totodată şi foc, de arseră mai toate casele dintr-însa, dimpreună cu bisericuţa cea de lemn, iară cetatea o dărâmară.
Dar bine-a zis cine-a zis că „apa trece, pietrele rămîn !".
Venit-au căpcînii şi tătarii şi alte lifte rele, şi multe daune şi supărări au făcut bieţilor români. Dar cum veniră, aşa se şi întoarseră.. Apa s-a scurs şi pietrele au rămas !... Românii, ce scăpară teferi din mîinile lor, adunîndu-se din nou la un loc, îşi făcură alte case, cu mult mai mari şi mai frumoase decum erau cele de mai-nainte.
Mai tîrziu, şi anume după ce şi-au ales românii pe Iuga-Vodă de domnitor, puse acesta ca să se ridice pe locul unde a fost mai nainte biserica cea de lemn, altă biserică, cu mult mai mare şi mai frumoasă, şi nu din lemn, ca cea dintîi, ci din piatră şi cărămidă. (...) Şi de-atunci şi pînă în ziua de astăzi, biserica aceasta, care acuma (an. 1895) e mai toată ruinată şi pustie, s-a numit şi se numeşte biserica Mirăuţului sau simplu, Mirăuţ.
Tot pe timpul lui Iuga-Vodă zice că s-a început şi restaurarea cetăţii, care a fost mai-nainte dărîmată de căpcîni. Fiind însă despărţită de biserica Mirăuţului prin pîrîul Căcăina, care venind spre Areni şi trecînd pe lîngă dealul Tătăraşi se revarsă în Suceava, şi neputînd din pricina aceasta nimeni trece cînd ar fi voit şi cum ar fi voit, de la dînsa la biserică şi de la biserică la dînsa, de aceea Iuga-Vodă le-a împreunat pe amîndouă prin un pod umblător, făcut, după spusa unora, din piei de bivol, iară după a altora, din gumă.
Şi-acuma, ori de cîte ori voia nu numai Iuga-Vodă, care a fost cel dintîi domnitor român ce-a locuit în această cetate, ci şi urmaşii săi, care asemenea locuiră într-însa, să meargă la biserica Mirăuţului ca să se închine, slobozeau podul, iară după ce se închinau şi se întorceau acasă, trăgeau podul în urma lor.
Un alt pod, făcut asemenea din piei de bivol, duce de la cetate spre miazănoapte-apus, adică spre bisericuţa de astăzi a Sfîntului loan Botezătorul, care s-a zidit cu mult mai tîrziu în grădina curţii domneşti.
Şi acest pod încă se slobozea numai atunci cînd avea să iasă sau să intre cineva în cetate. De altminterea sta mai totdeauna ridicat, cu deosebire noaptea, precum şi atunci cînd se apropia vreun duşman de cetate şi voia să intre cu puterea înăuntru.
Şi aşa s-a întemeiat oraşul Suceava, care lung timp a fost scaunul domnitorilor români, fala şi podoaba Moldovei !
Simion Florea Marian, Tradiţii poporane române din Bucovina
