vineri, 28 octombrie 2011

Legenda orașului Suceava

Zice că în vechime, pe locurile unde se află astăzi oraşul Suceava şi satele de prin împrejurime erau numai păduri cît vedeai cu ochii.
Puteai merge cu săpăturile ori încotro ai fi voit, că nu mai dai de nici un oraş sau sat şi numai unde şi unde cîte de-un păstor care-şi păştea turma sa prin cele prelunci şi poieni.
Şi tuturor păstorilor, cîţi erau, le mergea foarte bine, căci aveau toate cele trebuincioase, atît pentru dînşii, cît şi pentru turmele lor.
Intr-o vară însă. fiind secetă foarte mare, toate apele prin împrejurime secară, şi toată păşunea, nu numai cea de pe costişe şi dealuri, ci şi cea de pe văi, se uscase.
Văzînd păstorii că seceta nu mai încetează şi temîndu-se ca nu cumva să le piară turmele, unica lor avere, de sete şi foame, se retraseră cu dînsele de la şes, în sus, spre codru. Dar cînd se apropiară de codru şi deteră să intre într-însul, nu ştiură singuri ce să facă; să intre ori să nu intre ?... Ar fi intrat, se temeau că nu vor afla destule poieni unde să-şi pască oile... Să rămîie la poalele acestuia era peste putinţă, căci păşunea cîtă mai rămăsese neatinsă de arşiţa soarelui se sfîrşise.
Deci ce era să-nceapă şi să facă ?... Unul spunea una, altul alta, dar nime nu ghicea cum şi în ce chip ar putea să iasă mai degrabă şi mai bine la capăt.
In urmă, după mai multă sfătuire, chibzuire şi cumpănire, zise unul dintre dînşii, care era mai bătrîn, mai ajuns de cap şi mai păţit :
— Ce să mai întindem atîta vorbă ?... Nu ştiţi că vorba multă e sărăcia omului ?... Să meargă vreo cîţiva inşi dintre noi, cari îs mai tineri şi mai voinici, să caute în toate părţile, doară dau peste nişte cîmpuri sau poieni ce n-au fost încă cu desăvîrşire dogorite şi pîrlite de arşiţa soarelui, şi cum vor afla în vreun loc destulă păşune, să se întoarcă înapoi si să ne deie de ştire !
Cum rosti bătrînul cuvintele acestea, cinci inşi dintre dînşii, care erau mai voinici şi mai inimoşi, adică care n-aveau frică de nimic, ci se jucau cu lupii ca cu nişte căţei şi se trînteau cu urşii pe-ntrecute, nu statură mult pe gînduri, ci luîndu-şi fiecare bota sa cea ciobănească în mînă, se şi porniră la drum.
Şi apucînd unii în dreapta, alţii în stînga, merseră încotro îi duseră ochii şi picioarele, doară dau mai degrabă peste păşunea dorită.
Iată însă eă într-un tîrziu, unul dintre dînşii care a mers, acuma cît timp va fi mers, se trezeşte deodată că pădurea prin care a fost apucat începe a se rări si poieni drăgălaşe acoperite cu iarbă verde ca buraticul şi-naltă nînă la brîu şi presurate cu tot felul de flori, unele mai frumoase decît altele, i se deschid înaintea ochilor.
Păstorul, cum dete cu ochii de poienele acelea, bucuria lui !... Să fi prins pe dumnezeu de-un picior şi nu i-ar fi părut aşa de bine !... Deci prinse îndată a căuta în dreapta şi-n stînga ori de nu se află si apă printr-însele. Şi umblînd el aşa încolo şi-ncoace, cît timp va fi umblat, dă deodată peste o apă mare, care curgea alene la vale. Era Suceava.
Mai merge el după aceasta cit mai merge şi. dă apoi de-o pădure mare şi deasă de arini, care se-ntindea pealul drept al Sucevii, iară de cealaltă parte de apă vede o poiană ca aceea de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la dînsa.
Şi cum vede el poiana, nu se poate răbda de-a nu se apropia de apă şi-a cerca să treacă de cealaltă parte.
Dar iată că tocmai cînd dete peste un vad şi voi să-l cerce cît e de adinc şi ori de-l va putea trece, ies patru oameni din pădurea cea de arini şi se îndreaptă spre dînsul. Erau cei patru păstori de care s-a fost despărţit, scurt timp după ce au plecat să caute păşune.
Apropiindu-se cei patru inşi de dînsul, ci spuseră că pe culmea unui deal care se află în mijlocul pădurii celei de arini este un sihastru şi trecînd ei pe acolo, sihastrul i-a miruit pe tus patru, cu mir în frunte.
Auzind aceasta, îi rugă să-l ducă la sihastrul acela, ca să-l miruiască şi pe dînsul.
Cei patru inşi nu se puseră de pricină ci, după ce văzură şi ei poiana cea mare, care se-ntindea de-a stînga Sucevii, şi cercară vadul acesteia, ca să vadă cît e de adînc, se întoarseră îndărăt şi se porniră cu toţii în sus, spre sihastru.
Sihastrul, care locuia într-un arbore gros şi scorburos de pe vîrful dealului, cum îi zări de departe că vin spre dînsul, le ieşi înainte, merse cu dînşii pînă lîngă arborele în care locuia, mirui şi pe noul venit, şi-apoi... mai stînd de vorbă cu dînsul şi învăţîndu-i încă şi vreo cîteva rugăciuni, îi îndeamnă să vie în toate zilele la dînsul, căci el îi va invata şi alte rugăciuni.
Păstorii îi mulţumiră din toată inima pentru primirea cea părintească cît şi pentru învăţăturile cele bune, şi-i făgăduiră că în scurt timp iarăşi vor veni la dînsul, se-n-toarseră îndărăt de unde s-au pornit.
Ajungînd la tovarăşii lor, cari i-au fost trimis ca să caute păşune, le istorisiră din fir în păr toate celea ce le-au aflat şi le-au văzut pe unde au umblat. Iară după ce le-au istorisit, nu mai steteră acuma mult pe gînduri, ce să-nceapă şi să facă, ci luîndu-şi fiecare turma sa, se porniră cu toţii la drum spre locuinţa sihastrului şi cum ajunseră la starea locului, se aşezară pentru totdeauna în apropierea acestuia.
Cu timpul mai veniră şi alţi păstori din alte părţi si aceia asemenea îşi făcură colibe pe lîngă locuinţa sihastrului.
In urmă veniră şi muntenii de la munte, cu căpitanul lor în frunte, şi după ce se aşezară şi aceştia în apropierea sihastrului, făcură pe un alt deal, care se întinde în partea despre miazăzi şi care se despărţeşte de cel dintîi numai prin o vale, o cetate de piatră, iară pe locul unde a fost arborele în care a locuit sihastrul, făcură o biserică de lemn. Şi, fiindcă sihastrul murise înainte de ridicarea bisericii acesteia, de-aceea tăiară şi aşezară ei şi arborele în care a locuit acesta, într-însa.
Şi aşa, cu timpul, ridicîndu-se din ce în ce tot mai multe case şi alte clădiri, atît împrejurul cetăţii cît şi al bisericii celei de lemn, pădurile de prin apropiere începură, pe zi ce mergea, a se rări şi a dispărea, iară în locul lor a se întemeia oraşul de astăzi, Suceava.
La vreo cîteva zeci sau sute de ani după aceasta, nu vă pot spune cu acurateţa, destul atîta că venind căpcînii, cari aveau numai cîte un ochi în frunte, asupra Sucevei, nu numai că bătură şi prădară pe locuitorii acesteia, ci-i deteră totodată şi foc, de arseră mai toate casele dintr-însa, dimpreună cu bisericuţa cea de lemn, iară cetatea o dărâmară.
Dar bine-a zis cine-a zis că „apa trece, pietrele rămîn !".
Venit-au căpcînii şi tătarii şi alte lifte rele, şi multe daune şi supărări au făcut bieţilor români. Dar cum veniră, aşa se şi întoarseră.. Apa s-a scurs şi pietrele au rămas !... Românii, ce scăpară teferi din mîinile lor, adunîndu-se din nou la un loc, îşi făcură alte case, cu mult mai mari şi mai frumoase decum erau cele de mai-nainte.
Mai tîrziu, şi anume după ce şi-au ales românii pe Iuga-Vodă de domnitor, puse acesta ca să se ridice pe locul unde a fost mai nainte biserica cea de lemn, altă biserică, cu mult mai mare şi mai frumoasă, şi nu din lemn, ca cea dintîi, ci din piatră şi cărămidă. (...) Şi de-atunci şi pînă în ziua de astăzi, biserica aceasta, care acuma (an. 1895) e mai toată ruinată şi pustie, s-a numit şi se numeşte biserica Mirăuţului sau simplu, Mirăuţ.
Tot pe timpul lui Iuga-Vodă zice că s-a început şi restaurarea cetăţii, care a fost mai-nainte dărîmată de căpcîni. Fiind însă despărţită de biserica Mirăuţului prin pîrîul Căcăina, care venind spre Areni şi trecînd pe lîngă dealul Tătăraşi se revarsă în Suceava, şi neputînd din pricina aceasta nimeni trece cînd ar fi voit şi cum ar fi voit, de la dînsa la biserică şi de la biserică la dînsa, de aceea Iuga-Vodă le-a împreunat pe amîndouă prin un pod umblător, făcut, după spusa unora, din piei de bivol, iară după a altora, din gumă.
Şi-acuma, ori de cîte ori voia nu numai Iuga-Vodă, care a fost cel dintîi domnitor român ce-a locuit în această cetate, ci şi urmaşii săi, care asemenea locuiră într-însa, să meargă la biserica Mirăuţului ca să se închine, slobozeau podul, iară după ce se închinau şi se întorceau acasă, trăgeau podul în urma lor.
Un alt pod, făcut asemenea din piei de bivol, duce de la cetate spre miazănoapte-apus, adică spre bisericuţa de astăzi a Sfîntului loan Botezătorul, care s-a zidit cu mult mai tîrziu în grădina curţii domneşti.
Şi acest pod încă se slobozea numai atunci cînd avea să iasă sau să intre cineva în cetate. De altminterea sta mai totdeauna ridicat, cu deosebire noaptea, precum şi atunci cînd se apropia vreun duşman de cetate şi voia să intre cu puterea înăuntru.
Şi aşa s-a întemeiat oraşul Suceava, care lung timp a fost scaunul domnitorilor români, fala şi podoaba Moldovei !
Simion Florea Marian, Tradiţii poporane române din Bucovina

Legenda orasului Siret

In partea despre răsărit a oraşului Siret se află un deal numit Ruina, din pricină că înainte cu vreo cîteva sute de ani se afla pe culmea lui o cetate măreaţă, din care, în timpul de faţă nu se văd numai nişte rămăşiţe.
In cetatea aceasta zice că a locuit fiul lui Sas-Vodă, care a domnit peste poporul român.
Iară fiul lui Sas-Vodă zice că era un domnitor foarte iubitor de pace. Dar cu toate că avea nişte însuşiri atît de alese şi de bune, avea el şi mari duşmani. Trei fraţi adică, care se trăgeau dintr-o seminţie venetică, s-au fost sfătuit ca să-l ucidă, să se împărţească cu avuţiile lui şi apoi să domnească ei peste Moldova.
Insă cărpănoşii şi răutăcioşii fraţi cu puterea nu-şi putură nicidecum ajunge scopul dorit, căci tînărul domnitor, prinzînd de veste despre ceea ce au ei de gînd să facă cu dînsul, era foarte luător în seamă. Ori încotro se-n-torcea şi mergea era totdeauna înconjurat de prietenii săi precum şi de alţi oameni de încredere, care îl păzeau şi-l fereau, astfel că nime nu putea să se atingă de dînsul şi să-i facă vreun rău trupesc.
Văzînd de la un timp neîmpăcaţii săi duşmani că cu puterea nu pot să iasă la capăt, căutară să-şi împlinească dorinţa prin viclenie. Incepură adică a săpa în taină un şanţ pe sub pămînt, pînă la cetate, anume ca prin ajutorul şanţului aceluia să-şi ajungă mai lesne şi mai degrabă ţinta dorită. Şi după mai multe luni de muncă ajunseră cu săpatul tocmai unde doreau, adică pînă dedesuptul odăii în care dormea de obicei domnitorul.
Sfîrşind şanţul de săpat aşteptau acuma prilej bun ca să poată străbate în odaie, să puie mîna pe domnitor şi să-i curme viaţa.
Insă din noaptea aceasta, domnitorul n-avu mai mult liniştea şi odihna de mai nainte. De-aceea părăsi el cetatea în care locuise pînă atuncea şi se strămută dimpreună cu toţi curtenii în valea unde se află astăzi vatra orasului Siret. In valea aceasta apoi, care pe timpul acela era acoperită cu tot felul de copaci groşi şi umbroşi şi foarte mlăştinoasă, simţindu-se cu mult mai sigur şi mai bine scutit decît în cetatea cea măreaţă de pe vîrful dealului, îşi făcu el altă cetate nouă.
Scurt timp după strămutarea domnitorului se strămutară şi ceilalţi locuitori de pe deal în vale şi aşa se întemeie oraşul de astăzi.
Mai pe urmă, străbătînd oamenii din zi în zi tot mai afund în pădurea care se întindea în partea despre apus, deteră de o biserică de lemn dărîmată şi mai toată putredă, împrejurul căreia se afla şi un ţintirim.
In locul acelei biserici vechi zidi şi evlaviosul domnitor, drept mulţumită pentru scăparea sa din mîinile duşmanilor, alt locaş dumnezeiesc din piatră şi cu mult mai mare si mai frumos de cum a fost biserica aflată.
Această biserică, care e una dintre cele mai vechi (...) şi care se află în mijlocul oraşului, se poate şi astăzi vedea, însă ce-a mai făcut după aceea domnitorul ce-a zidit-o şi ce s-a întîmplat mai pe urmă cu dînsul, nimeni nu ştie.
Simion Florea Marian, Tradiţii poporane române din Bucovina

Râmnicu Vâlcea

Orașul scăldat de apele bătrânului Alutus este o veche așezare venită din umbra timpului, istoria sa milenară fiind atestată de săpăturile arheologice găsite în cartierele Valea Răii și Stolniceni. Aici romanii au construit cetăți (castre) durabile care prin vestigiile lor atestă continuitatea de veacuri a așezării.
Prima mențiune documentară datează din 20 mai 1388, când Mircea cel Bătrân confirma mănăstirii Cozia stăpânirea la Râmnic a unei mori, dăruită de Dan I, și a unei vii, pe care o făcuse danie jupanul Budu, cu voia lui Radu I. Prima atestare ca oras este din 4 septembrie 1389, când Mircea cel Bătrân menționa într-un hrisov că se află în „orașul domniei...numit Râmnic”.[4]

Mircea cel Bătrân domnul care a menţionat „oraşul domniei...numit Râmnic”
În centrul orașului, se găsesc ruinele curții domnești a lui Mircea cel Bătrân, prezențe materiale vii ale marelui voievod în această așezare; aici a semnat documentul de atestare a județului Vâlcea la 8 ianuarie 1392, fiind primul județ atestat documentar. Din vechea și măreața cetate se mai pot vedea astăzi doar zidurile care înconjoară parcul central, numit Mircea cel Bătrân în cinstea voievodului.[5]
Sigiliul orașului datează din 1505 fiind, după cum arată istoricul A. Sacerdoțeanu, „unul dintre cele mai vechi sigilii orășenești din Țara Românească”.[6]

Mihai Viteazul
Că Râmnicu Vâlcea era oraș domnesc, reiese și dintr-un document al domnitorului primei uniri a provinciilor românești, Mihai Viteazul, care numea orașul astfel:"orașul domniei mele la Râmnic".[7]
Tot așa, Matei Basarab menționa că am fost la preumblere peste Olt la orașul domniei mele la Râmnic. Sub domnia lui în anul 1643, pe iazul morilor (asanat pe la sfârșitul anilor 1970) se construiește prima moară (fabrică) de hârtie, de către boierii Rudeni.
Pe dealul care străjuiește orașul în partea de nord, în Cetățuia construită pe el la 2 ianuarie 1529 este asasinat de către boierii Neagoe și Drăgan, domnitorul Radu de la Afumați.
Cetățuia, care este un fel de simbol al orașului, este un mic fort construit prin secolul al XIV-lea sau secolul al XV-lea pentru a păzi reședința olteană a domnilor, scaun obișnuit al Banilor și a noii episcopii.
Numeroase documente arată că prin oraș au trecut Doamna Chiajna, Constantin Brâncoveanu, Pătrașcu cel Bun, Radu cel Frumos, Radu Paisie.

sursa Wikipedia

sâmbătă, 15 octombrie 2011

Curtea de Argeș

Orașul Curtea de Argeș este localizat în partea de nord a județului Argeș, în depresiunea intracolinară a bazinului superior al râului Argeș, la o altitudine de 450 m deasupra nivelului mării, și este înconjurat de dealurile și muscelele sudice ale Munților Făgăraș. Suprafața orașului este de aproximativ 75 km², cadrul natural fiind condiționat de prezența zonei montane din apropiere, care se află la circa 28 km distanță și care introduce variație și diversitate. Este situat la o distanță de 38 km de municipiul Pitești, la 36 km de orașul Râmnicu Vâlcea și la 45 km de Câmpulung. Fiind situat în zonă depresionară, orașul se bucură de climă favorabilă, cu temperaturi moderate tot timpul anului și precipitații relativ abundente; iernile sunt mai puțin aspre decât la câmpie, iar verile sunt în general plăcute, cu zile însorite.

 Istoric

Descoperirile arheologice atestă că, încă din prima epocă a fierului, pe aceste meleaguri trăia o populație dacă, condusă de Dromichaites (secolele IV - III î.Hr.). De asemenea, conform unor săpături arheologice efectuate de Nicolae Constantinescu, pe la 1200 aici exista o mică reședință voievodală și o bisericuță.
Unii specialiști afirmă că tot aici și-ar fi avut curtea Seneslau, conducătorul unei formațiuni statale după cum apare pe diploma cavalerilor ioaniți. Legenda spune că Negru Vodă, coborând din Făgăraș, ar fi întemeiat orașul pe la 1290; alții îl considerau pe Litovoi drept Negru Vodă. Aici s-a aflat curtea lui Basarab I care, până la atacul maghiar din 1330, care a dus la probabila distrugere a orașului, s-a mutat temporar la Câmpulung-Muscel.
Numele inițial al orașului era Argeș. Numele actual al orașului începe să fie folosit din secolul al XVI-lea, prima mențiune cu denumirea actuala datând din 1510 de la domnitorul Vlad cel Tânăr. Până dupa moartea lui Neagoe Basarab, cel ce ridică aici cunoscuta mănăstire, în Argeș și-a aflat reședința Mitropolia Ungro-Vlahiei, întemeiată aici de Nicolae Alexandru, în 1359, primul mitropolit fiind Iachint de Vicina, iar ultimul Macarie al II-lea (1512-1521). Tot în timpul domniei lui Nicolae Alexandru a fost terminată construcția Bisericii Sf. Nicolae domnesc, prima necropolă a domnilor români dintre Carpați si Dunăre, dar și Biserica Sân Nicoară, numită de localnici Sf. Nicolae cel Mic, despre care se spune că a fost ctitorită de Doamna Clara, mama voievodului. La Curtea de Argeș este înființată și prima monetărie a țării de către Vladislav I (Vlaicu) (1364 - 1377), domnitor care a sprijinit intensificarea legăturilor comerciale dintre Muntenia și orașele din Transilvania și a „lăsat“ cel mai vechi document intern, scris la Argeș pe data de 25 noiembrie 1369. Tot în această perioadă este înființată și prima școală locală, unde învățau fii orășenilor.

Monumente

 Biserica Sân Nicoară

Biserica Sân Nicoară sau „Biserica Sf. Nicolae cel Mic“, cum o mai numeau localnicii, pentru a o deosebi de cea domnească, a fost clădită pe un platou înalt, probabil împreună cu prima curte domnească, începutul secolului al XIV-lea. Arhitectura este tipică pentru recepția artei bizantine în Balcani, așa cum este ea reprezentată de cetatea Severinului. Planul acestui edificiu de mici dimensiuni este un dreptunghi compartimentat în pronaos și naos, încheiat în partea estică cu o absidă semicirculară. Aceasta este însoțită de două absidiole pentru pastoforii. Se spune ca ar fi fost ctitorită chiar de vestita Doamna Clara, mama vitregă a voievodului Vlaicu-Vodă. Aici își avea așezarea, cândva, Episcopia catolică. Turnul înalt, care domină așezarea, era folosit și ca foișor de foc și post de observație, între el și turnul-donjon al Cetății Poienari existând un sistem de comunicare la distanță. De aici, prin intermediul unor făclii aprinse, era semnalizată apropierea dușmanilor către ultimul refugiu al domnilor români, aflat la 25 de kilometri depărtare. În vremurile îndepărtate exista un tunel, care astăzi este accesibil numai până la jumatăte, de acces între acest edificiu și Biserica Domnească, ce trece pe sub drumul ce le desparte, șoseaua de legătura Pitești-Curtea de Argeș-Transfăgărășan.

 Biserica Domnească

În centrul orașului se află vestigiile Curții Domnești, întemeiată probabil în secolul XIII și reînnoită către anul 1340. Incinta patrulateră neregulată era mărginită de ziduri de piatră. Din acest ansamblu s-au păstrat două pivnițe de case domnești. Biserica Domnească inițială, Sf. Nicolae din secolul XIII, a fost o construcție pe plan de cruce liberă care a fost înlocuită în 1352 de o ctitorie a lui Basarab I, singurul monument religios de mare amploare care s-a păstrat în Țara Românească din secolul al XIV-lea. Planul său aparține tipului „cruce greacă înscrisă“, varianta constantinopolitană, încheiată cu trei abside la răsărit. Pronaosul impozantei clădiri rămâne îngust și este boltit în semicilindru transversal, având în mijloc o cupolă elipsoidală. Naosul pătrat este în schimb foarte mare și are un sistem de boltire în care patru semicilindri axiali sunt orânduiți sub forma unei cruci "grecești" cu brațe egale. Boltirea este susținută de patru stâlpi de secțiune pătrată din mijlocul naosului, peste care se înalță o turlă monumentală. Pictura murală a bisericii datează în mare parte din vremea lui Vlaicu Vodă (1364-1366) aparținând stilului paleolog, dar s-au păstrat și fragmente de frescă din secolul XVIII. Aspectul exterior este dominat de zidăria aparentă cu piatră de râu și cărămidă, cu rosturi de mortar sclivisit. Biserica a servit mult timp ca necropolă domnitorilor munteni, ea adăpostește de pildă mormântul lui Vlaicu Vodă, și a fost renovată în secolul XVIII. Din această perioadă datează ancadramentele din piatră sculptată ale ferestrelor. În mormântul lui Vlaicu Vodă s-au găsit numeroase mărturii arheologice ale secolului XIV, printre care și „paftaua de la Argeș“.

Mănăstirea Curtea de Argeş, cromolitografie de pe o carte poștală din 1907

Biserica episcopală


Mormintele perechii regale Ferdinand şi Maria

Mormântul Reginei Maria

Mormântul Regelui Carol al II-lea
Biserica episcopală, cunoscută mai bine sub denumirea de Mănăstirea Curtea de Argeș, o ctitorie a lui Neagoe Basarab (1512-1517), este caracterizată printr-un naos larg și turla înaltă deasupra naosului. Fațada de vest este de asemenea încununată cu turle. În biserica episcopală se găsesc mormintele regilor Carol I și Ferdinand I (împreună cu soțiile lor).
Legenda cunoscutei Mănăstiri spune că Neagoe Basarab l-a angajat pe meșterul Manole să o construiască. Însă tot ceea ce clădea în timpul zilei, noaptea se dărâma. Într-o noapte, meșterul visă un înger ce îi spuse că trebuie sa își sacrifice soția, Ana, pe care ar urma să o clădească în zidurile Mănăstirii. A doua zi când Ana a venit la Manole să îi aducă mâncare, a zidit-o, și astfel, Mănăstirea a putut să fie construită.

sursa Wikipedia