Legenda orașului Suceava

  

Zice că în vechime, pe locurile unde se află astăzi oraşul Suceava şi satele de prin împrejurime erau numai păduri cît vedeai cu ochii.

Puteai merge cu săpăturile ori încotro ai fi voit, că nu mai dai de nici un oraş sau sat şi numai unde şi unde cîte de-un păstor care-şi păştea turma sa prin cele prelunci şi poieni.

Şi tuturor păstorilor, cîţi erau, le mergea foarte bine, căci aveau toate cele trebuincioase, atît pentru dînşii, cît şi pentru turmele lor.

Intr-o vară însă. fiind secetă foarte mare, toate apele prin împrejurime secară, şi toată păşunea, nu numai cea de pe costişe şi dealuri, ci şi cea de pe văi, se uscase.

Văzînd păstorii că seceta nu mai încetează şi temîndu-se ca nu cumva să le piară turmele, unica lor avere, de sete şi foame, se retraseră cu dînsele de la şes, în sus, spre codru. Dar cînd se apropiară de codru şi deteră să intre într-însul, nu ştiură singuri ce să facă; să intre ori să nu intre ?... Ar fi intrat, se temeau că nu vor afla destule poieni unde să-şi pască oile... Să rămîie la poalele acestuia era peste putinţă, căci păşunea cîtă mai rămăsese neatinsă de arşiţa soarelui se sfîrşise.

Deci ce era să-nceapă şi să facă ?... Unul spunea una, altul alta, dar nime nu ghicea cum şi în ce chip ar putea să iasă mai degrabă şi mai bine la capăt.

In urmă, după mai multă sfătuire, chibzuire şi cumpănire, zise unul dintre dînşii, care era mai bătrîn, mai ajuns de cap şi mai păţit :

— Ce să mai întindem atîta vorbă ?... Nu ştiţi că vorba multă e sărăcia omului ?... Să meargă vreo cîţiva inşi dintre noi, cari îs mai tineri şi mai voinici, să caute în toate părţile, doară dau peste nişte cîmpuri sau poieni ce n-au fost încă cu desăvîrşire dogorite şi pîrlite de arşiţa soarelui, şi cum vor afla în vreun loc destulă păşune, să se întoarcă înapoi si să ne deie de ştire !

Cum rosti bătrînul cuvintele acestea, cinci inşi dintre dînşii, care erau mai voinici şi mai inimoşi, adică care n-aveau frică de nimic, ci se jucau cu lupii ca cu nişte căţei şi se trînteau cu urşii pe-ntrecute, nu statură mult pe gînduri, ci luîndu-şi fiecare bota sa cea ciobănească în mînă, se şi porniră la drum.

Şi apucînd unii în dreapta, alţii în stînga, merseră încotro îi duseră ochii şi picioarele, doară dau mai degrabă peste păşunea dorită.

Iată însă eă într-un tîrziu, unul dintre dînşii care a mers, acuma cît timp va fi mers, se trezeşte deodată că pădurea prin care a fost apucat începe a se rări si poieni drăgălaşe acoperite cu iarbă verde ca buraticul şi-naltă nînă la brîu şi presurate cu tot felul de flori, unele mai frumoase decît altele, i se deschid înaintea ochilor.

Păstorul, cum dete cu ochii de poienele acelea, bucuria lui !... Să fi prins pe dumnezeu de-un picior şi nu i-ar fi părut aşa de bine !... Deci prinse îndată a căuta în dreapta şi-n stînga ori de nu se află si apă printr-însele. Şi umblînd el aşa încolo şi-ncoace, cît timp va fi umblat, dă deodată peste o apă mare, care curgea alene la vale. Era Suceava.

Mai merge el după aceasta cit mai merge şi. dă apoi de-o pădure mare şi deasă de arini, care se-ntindea pealul drept al Sucevii, iară de cealaltă parte de apă vede o poiană ca aceea de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la dînsa.

Şi cum vede el poiana, nu se poate răbda de-a nu se apropia de apă şi-a cerca să treacă de cealaltă parte.

Dar iată că tocmai cînd dete peste un vad şi voi să-l cerce cît e de adinc şi ori de-l va putea trece, ies patru oameni din pădurea cea de arini şi se îndreaptă spre dînsul. Erau cei patru păstori de care s-a fost despărţit, scurt timp după ce au plecat să caute păşune.

Apropiindu-se cei patru inşi de dînsul, ci spuseră că pe culmea unui deal care se află în mijlocul pădurii celei de arini este un sihastru şi trecînd ei pe acolo, sihastrul i-a miruit pe tus patru, cu mir în frunte.

Auzind aceasta, îi rugă să-l ducă la sihastrul acela, ca să-l miruiască şi pe dînsul.

Cei patru inşi nu se puseră de pricină ci, după ce văzură şi ei poiana cea mare, care se-ntindea de-a stînga Sucevii, şi cercară vadul acesteia, ca să vadă cît e de adînc, se întoarseră îndărăt şi se porniră cu toţii în sus, spre sihastru.

Sihastrul, care locuia într-un arbore gros şi scorburos de pe vîrful dealului, cum îi zări de departe că vin spre dînsul, le ieşi înainte, merse cu dînşii pînă lîngă arborele în care locuia, mirui şi pe noul venit, şi-apoi... mai stînd de vorbă cu dînsul şi învăţîndu-i încă şi vreo cîteva rugăciuni, îi îndeamnă să vie în toate zilele la dînsul, căci el îi va invata şi alte rugăciuni.

Păstorii îi mulţumiră din toată inima pentru primirea cea părintească cît şi pentru învăţăturile cele bune, şi-i făgăduiră că în scurt timp iarăşi vor veni la dînsul, se-n-toarseră îndărăt de unde s-au pornit.

Ajungînd la tovarăşii lor, cari i-au fost trimis ca să caute păşune, le istorisiră din fir în păr toate celea ce le-au aflat şi le-au văzut pe unde au umblat. Iară după ce le-au istorisit, nu mai steteră acuma mult pe gînduri, ce să-nceapă şi să facă, ci luîndu-şi fiecare turma sa, se porniră cu toţii la drum spre locuinţa sihastrului şi cum ajunseră la starea locului, se aşezară pentru totdeauna în apropierea acestuia.

Cu timpul mai veniră şi alţi păstori din alte părţi si aceia asemenea îşi făcură colibe pe lîngă locuinţa sihastrului.

In urmă veniră şi muntenii de la munte, cu căpitanul lor în frunte, şi după ce se aşezară şi aceştia în apropierea sihastrului, făcură pe un alt deal, care se întinde în partea despre miazăzi şi care se despărţeşte de cel dintîi numai prin o vale, o cetate de piatră, iară pe locul unde a fost arborele în care a locuit sihastrul, făcură o biserică de lemn. Şi, fiindcă sihastrul murise înainte de ridicarea bisericii acesteia, de-aceea tăiară şi aşezară ei şi arborele în care a locuit acesta, într-însa.

Şi aşa, cu timpul, ridicîndu-se din ce în ce tot mai multe case şi alte clădiri, atît împrejurul cetăţii cît şi al bisericii celei de lemn, pădurile de prin apropiere începură, pe zi ce mergea, a se rări şi a dispărea, iară în locul lor a se întemeia oraşul de astăzi, Suceava.

La vreo cîteva zeci sau sute de ani după aceasta, nu vă pot spune cu acurateţa, destul atîta că venind căpcînii, cari aveau numai cîte un ochi în frunte, asupra Sucevei, nu numai că bătură şi prădară pe locuitorii acesteia, ci-i deteră totodată şi foc, de arseră mai toate casele dintr-însa, dimpreună cu bisericuţa cea de lemn, iară cetatea o dărâmară.

Dar bine-a zis cine-a zis că „apa trece, pietrele rămîn !".

Venit-au căpcînii şi tătarii şi alte lifte rele, şi multe daune şi supărări au făcut bieţilor români. Dar cum veniră, aşa se şi întoarseră.. Apa s-a scurs şi pietrele au rămas !... Românii, ce scăpară teferi din mîinile lor, adunîndu-se din nou la un loc, îşi făcură alte case, cu mult mai mari şi mai frumoase decum erau cele de mai-nainte.

Mai tîrziu, şi anume după ce şi-au ales românii pe Iuga-Vodă de domnitor, puse acesta ca să se ridice pe locul unde a fost mai nainte biserica cea de lemn, altă biserică, cu mult mai mare şi mai frumoasă, şi nu din lemn, ca cea dintîi, ci din piatră şi cărămidă. (...) Şi de-atunci şi pînă în ziua de astăzi, biserica aceasta, care acuma (an. 1895) e mai toată ruinată şi pustie, s-a numit şi se numeşte biserica Mirăuţului sau simplu, Mirăuţ.

Tot pe timpul lui Iuga-Vodă zice că s-a început şi restaurarea cetăţii, care a fost mai-nainte dărîmată de căpcîni. Fiind însă despărţită de biserica Mirăuţului prin pîrîul Căcăina, care venind spre Areni şi trecînd pe lîngă dealul Tătăraşi se revarsă în Suceava, şi neputînd din pricina aceasta nimeni trece cînd ar fi voit şi cum ar fi voit, de la dînsa la biserică şi de la biserică la dînsa, de aceea Iuga-Vodă le-a împreunat pe amîndouă prin un pod umblător, făcut, după spusa unora, din piei de bivol, iară după a altora, din gumă.

Şi-acuma, ori de cîte ori voia nu numai Iuga-Vodă, care a fost cel dintîi domnitor român ce-a locuit în această cetate, ci şi urmaşii săi, care asemenea locuiră într-însa, să meargă la biserica Mirăuţului ca să se închine, slobozeau podul, iară după ce se închinau şi se întorceau acasă, trăgeau podul în urma lor.

Un alt pod, făcut asemenea din piei de bivol, duce de la cetate spre miazănoapte-apus, adică spre bisericuţa de astăzi a Sfîntului loan Botezătorul, care s-a zidit cu mult mai tîrziu în grădina curţii domneşti.

Şi acest pod încă se slobozea numai atunci cînd avea să iasă sau să intre cineva în cetate. De altminterea sta mai totdeauna ridicat, cu deosebire noaptea, precum şi atunci cînd se apropia vreun duşman de cetate şi voia să intre cu puterea înăuntru.

Şi aşa s-a întemeiat oraşul Suceava, care lung timp a fost scaunul domnitorilor români, fala şi podoaba Moldovei !

Simion Florea Marian, Tradiţii poporane române din Bucovina

Legenda orasului Siret

In partea despre răsărit a oraşului Siret se află un deal numit Ruina, din pricină că înainte cu vreo cîteva sute de ani se afla pe culmea lui o cetate măreaţă, din care, în timpul de faţă nu se văd numai nişte rămăşiţe.

In cetatea aceasta zice că a locuit fiul lui Sas-Vodă, care a domnit peste poporul român.

Iară fiul lui Sas-Vodă zice că era un domnitor foarte iubitor de pace. Dar cu toate că avea nişte însuşiri atît de alese şi de bune, avea el şi mari duşmani. Trei fraţi adică, care se trăgeau dintr-o seminţie venetică, s-au fost sfătuit ca să-l ucidă, să se împărţească cu avuţiile lui şi apoi să domnească ei peste Moldova.

Insă cărpănoşii şi răutăcioşii fraţi cu puterea nu-şi putură nicidecum ajunge scopul dorit, căci tînărul domnitor, prinzînd de veste despre ceea ce au ei de gînd să facă cu dînsul, era foarte luător în seamă. Ori încotro se-n-torcea şi mergea era totdeauna înconjurat de prietenii săi precum şi de alţi oameni de încredere, care îl păzeau şi-l fereau, astfel că nime nu putea să se atingă de dînsul şi să-i facă vreun rău trupesc.

Văzînd de la un timp neîmpăcaţii săi duşmani că cu puterea nu pot să iasă la capăt, căutară să-şi împlinească dorinţa prin viclenie. Incepură adică a săpa în taină un şanţ pe sub pămînt, pînă la cetate, anume ca prin ajutorul şanţului aceluia să-şi ajungă mai lesne şi mai degrabă ţinta dorită. Şi după mai multe luni de muncă ajunseră cu săpatul tocmai unde doreau, adică pînă dedesuptul odăii în care dormea de obicei domnitorul.

Sfîrşind şanţul de săpat aşteptau acuma prilej bun ca să poată străbate în odaie, să puie mîna pe domnitor şi să-i curme viaţa.

Insă din noaptea aceasta, domnitorul n-avu mai mult liniştea şi odihna de mai nainte. De-aceea părăsi el cetatea în care locuise pînă atuncea şi se strămută dimpreună cu toţi curtenii în valea unde se află astăzi vatra orasului Siret. In valea aceasta apoi, care pe timpul acela era acoperită cu tot felul de copaci groşi şi umbroşi şi foarte mlăştinoasă, simţindu-se cu mult mai sigur şi mai bine scutit decît în cetatea cea măreaţă de pe vîrful dealului, îşi făcu el altă cetate nouă.

Scurt timp după strămutarea domnitorului se strămutară şi ceilalţi locuitori de pe deal în vale şi aşa se întemeie oraşul de astăzi.

Mai pe urmă, străbătînd oamenii din zi în zi tot mai afund în pădurea care se întindea în partea despre apus, deteră de o biserică de lemn dărîmată şi mai toată putredă, împrejurul căreia se afla şi un ţintirim.

In locul acelei biserici vechi zidi şi evlaviosul domnitor, drept mulţumită pentru scăparea sa din mîinile duşmanilor, alt locaş dumnezeiesc din piatră şi cu mult mai mare si mai frumos de cum a fost biserica aflată.

Această biserică, care e una dintre cele mai vechi (...) şi care se află în mijlocul oraşului, se poate şi astăzi vedea, însă ce-a mai făcut după aceea domnitorul ce-a zidit-o şi ce s-a întîmplat mai pe urmă cu dînsul, nimeni nu ştie.

Simion Florea Marian, Tradiţii poporane române din Bucovina

Râmnicu Vâlcea

Orașul scăldat de apele bătrânului Alutus este o veche așezare venită din umbra timpului, istoria sa milenară fiind atestată de săpăturile arheologice găsite în cartierele Valea Răii și Stolniceni. Aici romanii au construit cetăți (castre) durabile care prin vestigiile lor atestă continuitatea de veacuri a așezării.
Prima mențiune documentară datează din 20 mai 1388, când Mircea cel Bătrân confirma mănăstirii Cozia stăpânirea la Râmnic a unei mori, dăruită de Dan I, și a unei vii, pe care o făcuse danie jupanul Budu, cu voia lui Radu I. Prima atestare ca oras este din 4 septembrie 1389, când Mircea cel Bătrân menționa într-un hrisov că se află în „orașul domniei...numit Râmnic”.^[4]

Mircea cel Bătrân domnul care a menţionat „oraşul domniei...numit Râmnic”

În centrul orașului, se găsesc ruinele curții domnești a lui Mircea cel Bătrân, prezențe materiale vii ale marelui voievod în această așezare; aici a semnat documentul de atestare a județului Vâlcea la 8 ianuarie 1392, fiind primul județ atestat documentar. Din vechea și măreața cetate se mai pot vedea astăzi doar zidurile care înconjoară parcul central, numit Mircea cel Bătrân în cinstea voievodului.^[5]
Sigiliul orașului datează din 1505 fiind, după cum arată istoricul A. Sacerdoțeanu, „unul dintre cele mai vechi sigilii orășenești din Țara Românească”.^[6]

Mihai Viteazul

Că Râmnicu Vâlcea era oraș domnesc, reiese și dintr-un document al domnitorului primei uniri a provinciilor românești, Mihai Viteazul, care numea orașul astfel:"orașul domniei mele la Râmnic".^[7]
Tot așa, Matei Basarab menționa că am fost la preumblere peste Olt la orașul domniei mele la Râmnic. Sub domnia lui în anul 1643, pe iazul morilor (asanat pe la sfârșitul anilor 1970) se construiește prima moară (fabrică) de hârtie, de către boierii Rudeni.
Pe dealul care străjuiește orașul în partea de nord, în Cetățuia construită pe el la 2 ianuarie 1529 este asasinat de către boierii Neagoe și Drăgan, domnitorul Radu de la Afumați.
Cetățuia, care este un fel de simbol al orașului, este un mic fort construit prin secolul al XIV-lea sau secolul al XV-lea pentru a păzi reședința olteană a domnilor, scaun obișnuit al Banilor și a noii episcopii.
Numeroase documente arată că prin oraș au trecut Doamna Chiajna, Constantin Brâncoveanu, Pătrașcu cel Bun, Radu cel Frumos, Radu Paisie.

sursa Wikipedia

Curtea de Argeș

Orașul Curtea de Argeș este localizat în partea de nord a județului Argeș, în depresiunea intracolinară a bazinului superior al râului Argeș, la o altitudine de 450 m deasupra nivelului mării, și este înconjurat de dealurile și muscelele sudice ale Munților Făgăraș. Suprafața orașului este de aproximativ 75 km², cadrul natural fiind condiționat de prezența zonei montane din apropiere, care se află la circa 28 km distanță și care introduce variație și diversitate. Este situat la o distanță de 38 km de municipiul Pitești, la 36 km de orașul Râmnicu Vâlcea și la 45 km de Câmpulung. Fiind situat în zonă depresionară, orașul se bucură de climă favorabilă, cu temperaturi moderate tot timpul anului și precipitații relativ abundente; iernile sunt mai puțin aspre decât la câmpie, iar verile sunt în general plăcute, cu zile însorite.

 Istoric

Descoperirile arheologice atestă că, încă din prima epocă a fierului, pe aceste meleaguri trăia o populație dacă, condusă de Dromichaites (secolele IV - III î.Hr.). De asemenea, conform unor săpături arheologice efectuate de Nicolae Constantinescu, pe la 1200 aici exista o mică reședință voievodală și o bisericuță.
Unii specialiști afirmă că tot aici și-ar fi avut curtea Seneslau, conducătorul unei formațiuni statale după cum apare pe diploma cavalerilor ioaniți. Legenda spune că Negru Vodă, coborând din Făgăraș, ar fi întemeiat orașul pe la 1290; alții îl considerau pe Litovoi drept Negru Vodă. Aici s-a aflat curtea lui Basarab I care, până la atacul maghiar din 1330, care a dus la probabila distrugere a orașului, s-a mutat temporar la Câmpulung-Muscel.
Numele inițial al orașului era Argeș. Numele actual al orașului începe să fie folosit din secolul al XVI-lea, prima mențiune cu denumirea actuala datând din 1510 de la domnitorul Vlad cel Tânăr. Până dupa moartea lui Neagoe Basarab, cel ce ridică aici cunoscuta mănăstire, în Argeș și-a aflat reședința Mitropolia Ungro-Vlahiei, întemeiată aici de Nicolae Alexandru, în 1359, primul mitropolit fiind Iachint de Vicina, iar ultimul Macarie al II-lea (1512-1521). Tot în timpul domniei lui Nicolae Alexandru a fost terminată construcția Bisericii Sf. Nicolae domnesc, prima necropolă a domnilor români dintre Carpați si Dunăre, dar și Biserica Sân Nicoară, numită de localnici Sf. Nicolae cel Mic, despre care se spune că a fost ctitorită de Doamna Clara, mama voievodului. La Curtea de Argeș este înființată și prima monetărie a țării de către Vladislav I (Vlaicu) (1364 - 1377), domnitor care a sprijinit intensificarea legăturilor comerciale dintre Muntenia și orașele din Transilvania și a „lăsat“ cel mai vechi document intern, scris la Argeș pe data de 25 noiembrie 1369. Tot în această perioadă este înființată și prima școală locală, unde învățau fii orășenilor.

Monumente

Biserica Domnească Sf. Nicolae din Curtea de Argeş, 2007

 Biserica Sân Nicoară

Biserica Sân Nicoară sau „Biserica Sf. Nicolae cel Mic“, cum o mai numeau localnicii, pentru a o deosebi de cea domnească, a fost clădită pe un platou înalt, probabil împreună cu prima curte domnească, începutul secolului al XIV-lea. Arhitectura este tipică pentru recepția artei bizantine în Balcani, așa cum este ea reprezentată de cetatea Severinului. Planul acestui edificiu de mici dimensiuni este un dreptunghi compartimentat în pronaos și naos, încheiat în partea estică cu o absidă semicirculară. Aceasta este însoțită de două absidiole pentru pastoforii. Se spune ca ar fi fost ctitorită chiar de vestita Doamna Clara, mama vitregă a voievodului Vlaicu-Vodă. Aici își avea așezarea, cândva, Episcopia catolică. Turnul înalt, care domină așezarea, era folosit și ca foișor de foc și post de observație, între el și turnul-donjon al Cetății Poienari existând un sistem de comunicare la distanță. De aici, prin intermediul unor făclii aprinse, era semnalizată apropierea dușmanilor către ultimul refugiu al domnilor români, aflat la 25 de kilometri depărtare. În vremurile îndepărtate exista un tunel, care astăzi este accesibil numai până la jumatăte, de acces între acest edificiu și Biserica Domnească, ce trece pe sub drumul ce le desparte, șoseaua de legătura Pitești-Curtea de Argeș-Transfăgărășan.

 Biserica Domnească

Pentru detalii, vezi: Biserica Domnească Sf. Nicolae din Curtea de Argeș.

În centrul orașului se află vestigiile Curții Domnești, întemeiată probabil în secolul XIII și reînnoită către anul 1340. Incinta patrulateră neregulată era mărginită de ziduri de piatră. Din acest ansamblu s-au păstrat două pivnițe de case domnești. Biserica Domnească inițială, Sf. Nicolae din secolul XIII, a fost o construcție pe plan de cruce liberă care a fost înlocuită în 1352 de o ctitorie a lui Basarab I, singurul monument religios de mare amploare care s-a păstrat în Țara Românească din secolul al XIV-lea. Planul său aparține tipului „cruce greacă înscrisă“, varianta constantinopolitană, încheiată cu trei abside la răsărit. Pronaosul impozantei clădiri rămâne îngust și este boltit în semicilindru transversal, având în mijloc o cupolă elipsoidală. Naosul pătrat este în schimb foarte mare și are un sistem de boltire în care patru semicilindri axiali sunt orânduiți sub forma unei cruci "grecești" cu brațe egale. Boltirea este susținută de patru stâlpi de secțiune pătrată din mijlocul naosului, peste care se înalță o turlă monumentală. Pictura murală a bisericii datează în mare parte din vremea lui Vlaicu Vodă (1364-1366) aparținând stilului paleolog, dar s-au păstrat și fragmente de frescă din secolul XVIII. Aspectul exterior este dominat de zidăria aparentă cu piatră de râu și cărămidă, cu rosturi de mortar sclivisit. Biserica a servit mult timp ca necropolă domnitorilor munteni, ea adăpostește de pildă mormântul lui Vlaicu Vodă, și a fost renovată în secolul XVIII. Din această perioadă datează ancadramentele din piatră sculptată ale ferestrelor. În mormântul lui Vlaicu Vodă s-au găsit numeroase mărturii arheologice ale secolului XIV, printre care și „paftaua de la Argeș“.

Mănăstirea Curtea de Argeş, cromolitografie de pe o carte poștală din 1907

Biserica episcopală

Pentru detalii, vezi: Mănăstirea Curtea de Argeș.

Mormintele perechii regale Ferdinand şi Maria

Mormântul Reginei Maria

Mormântul Regelui Carol al II-lea

Biserica episcopală, cunoscută mai bine sub denumirea de Mănăstirea Curtea de Argeș, o ctitorie a lui Neagoe Basarab (1512-1517), este caracterizată printr-un naos larg și turla înaltă deasupra naosului. Fațada de vest este de asemenea încununată cu turle. În biserica episcopală se găsesc mormintele regilor Carol I și Ferdinand I (împreună cu soțiile lor).
Legenda cunoscutei Mănăstiri spune că Neagoe Basarab l-a angajat pe meșterul Manole să o construiască. Însă tot ceea ce clădea în timpul zilei, noaptea se dărâma. Într-o noapte, meșterul visă un înger ce îi spuse că trebuie sa își sacrifice soția, Ana, pe care ar urma să o clădească în zidurile Mănăstirii. A doua zi când Ana a venit la Manole să îi aducă mâncare, a zidit-o, și astfel, Mănăstirea a putut să fie construită.

sursa Wikipedia

Legenda satului Covei-Dolj

    După spusa bătrînilor,acum vreo două sute de ani,de când turcii au jefuit și prădat Cioroiul,un oarecare Dumitriu Mușat,împreună cu toată familia sa,s-a refugiat pe locul acestei comune,unde înainte era numai pădure.   Acolo și-au făcut bordeie.După plecarea turcilor nu s-au mai întors la Cioroiu,deoarece satul fusese cu totul devastat.Pe lîngă el au mai venit și alții de prin satele  comunelor vecine.

George Ioan Lahovari,Constantin I.Brătianu,Grigore G.Tocilescu-Marele dicționar geografic al României

Legenda satului Fundătura-Vaslui

   Se zice că pe aceste locuri a urmat o parte a războiului dintreȘtefan cel Mare cu turcii,de pa Valea Racovei,la 1475.Tradițiunea spune că pe dealul Măgura își așezase Ștefan cel Mare oștirea,alegându-și acest punct din cauza poziției celei mai ridicate a dealului,unde se văd și astăzi urmele unor șanțuri și a unei subterane,pe care oamenii o numesc Beciul lui Ștefan Vodă.
  În urma bătăliei,Ștefan Vodă a dat drept recompensă aceste locuri la o parte din căpitanii săi din ai căror urmași stăpînesc și astăzi.

George Ioan Lahovari,Constantin I.Brătianu,Grigore G.Tocilescu-Marele dicționar geografic al României
  

Legenda satului Clopotiva

   Dar am înțeles eu un lucru de la bătrîni.
   Zice că demult,cînd or fost oameni iobagi,domnii or chemat celetu(lumea pe care o ai la muncă) la mîncare cu clopotu,dintr-un turn și că d-aia i-o zis satului nost așă,Clopotiva.
   Da să știi că noi între noi nu spunem Clopotiva.Noi spunem Cocaceni,Latureni,Cioreni și Săcel.Cînd ne întreabă cineva:,,De unde ești, mă?,,noi spunem:,,Din Sacel,dinLatureni,din Cioreni:
;numa cînd ne întreabă cineva în depărtare,la Hațăg sau la Deva,spunem,,din Clopotiva,,.

Ion Conea,Clopotiva,un sat din Hațeg

Legenda satului Novaci-Vaslui

   Un haiduc cu numele Baba Novac s-a așezat aici  din vechime într-o poieniță din codrul nerăzbătut ce se află în această localitate,unde a trăit multă vreme.Pe lîngă el s-au strîns mulți refugiați cari umblau pribegind prin țară de răul tătarilor.Și sub ocrotirea lui,formînd bordeie și tăinddu-se pădurea împrejurul bordeielor,după moarte lui,s-a format satul,dîndu-i-se numele în plural Novaci,urmași de a lui Novac.

Constantin Chiriță-Dicționar geografic al județului Fălciu

Legenda satului Oțeleni-Vaslui

    Vechimea satului e necunoscută.Se spune din bătrîni că satul ar fi înființat de Aga Migdale Oțel,unul din slujbașii lui Ștefan Vodă cel Mare,căruia pentru credința sa i-a donat acest loc pe care întemeind satul i-a rămas numele de Oțeleni.

Odobești- Bacău

   Odoabă a fost o căpetenie de oaste de-a lui Ștefan cel Mare,pe care domnul,în urma unei izbânzi faimoase,prin părțile unde se află astăzi satul Odobești din ținutul Bacăului,l-a răsplătit,zicîndu-i:
  -Privește,Odoabă,în preajma ta și vezi;cîte vei cuprinde cu ochii să fie ale tale și să le stăpînești!
  -Și Odoabă a pus stăpînire pe locul acela și așa s-a întemeiat de la dînsul Odobeștii,pe drumul ce merge de la Bacău la Bîrlad și la Vaslui,pe deasupra dealurilor din stînga Siretului.

Ion Creangă-1917

Legenda satului Vlădaia-Mehedinți

    Apoi spuneau bătrînii,că satul ăsta al nostru,Vlădaia cu moșia lui cu tot,își trage numele de la un domn al țării,care se chema Vlad Țepeș.
   Avea domnul acela aici,unde e primăria acu,avea o casă mare în care judeca vinovații și apoi  îi trăgea în țapă. Chiar azi se găsesc în pămînt,pe deal lîngă fîntînă,oseminte de-ale celor trași în țapă.
   Și poate,dacă atît în timpul lui Vlad Țepeș cît și mai încoa,nu s-ar fi întîmplat multe și crîncene războaie cari au șters totul,și azi s-ar găsi în ființă casa în care se judecau,cum și țapa cea înfiorătoare.

Constantin Rădulescu -Codin-Legende,tradiții și amintiri istorice
(povestită de Dinu Dumitru de 60 de ani,din Vlădaia-Mehedinți)

Legenda satului Gohor-Galați

   Iera un om anume Gogu. Și Gogu ăsta iera un om bătrîn. Și iera numai vreo șapte case,cînd s-o locuit într-o pădure acolo,tocmai pin Dealu Gohorului,cum vine pin Rîpa Gohorului.Și s-o locuit acolo cîțiva oamini.Și pe unul îl chema Gohor.Și dipă numele lui așa a rămas satul Gohor.I-o pus numele Gohor.Și Gohor a rămas.S-or născut,s-o-nmulțit lumea din tată-n fiu,din tată-n bătrîn și Gohor o rămas pînă în ziua de astăz.
   Astea lucruri toate le știu de la părinții mei,de la tatăl mieu.Săracii,ne povestea cînd ieram noi copii -io le țiu minte și- acuma-că dînșii prin locuințele lor cînd auzea că vin turcii îș lua sacul cu făină și ceaunu și să ducea în Valea lui Balt,în pădure,că turcii nu intrau în pădure și în iazurile cu stufărie.Și să băga-n pădure ș-apăi turcii numai de la margine,că le iera frică să intre în pădure că-i ataca românii,bătrînii care iera pe vremea aceea.Iera frică și îi atăca.Și stăteau cîte o săptămînă și mai bine pînă cînd aflau că au plecat turcii din sat.Ș-apoi veneau iar în sat,s-așezau la locurile lor,la casăle lor.Ș-așa iera fuga în bătrîni cînd iera iei,iera case puține în sat.

povestitor Chirvasuță Avacum

Legenda satului Cîineni-Vîlcea

    Am avut o fată,o fată aci la școală.Și i-a-ntrebat tot așa să răspundă de unde a venit legenda satului Cîineni,Fata n-a știut,Și s-a dus la popa Mircea,A doua zi zice:
  - Să mă lăsaț că mîine vă povestesc.
   Și s-a dus la popa Mircea al satului Cîineni și l-a întrebat.Și i-a spus că satu Cîineni a devenit,de ce îi zice la satu Cîineni,Cîineni?
   Tot așa c-a fost unu,moș Ene,Ș-a avut,cu oile acelea,s-a avut cîini răi.Și a venit lumea,s-a așezat aciia.Și pentru asta i-a zis Cîineni.Așa le-a rămas numele de Cîineni,pentru cîinii ăia.

Povestitor S.I Cazacu,culegător Constantin Mohanu-Greblești-Vîlcea

    Cînd eram copil,povesteau bătrînii despre denumirea satului Cîineni,Și mi-aduc aminte ca acum,că unul spunea că această denumire vine de la cîinii unui cioban,Ene.Cîinii aceștia erau foarte răi.Iar trupele romane,cînd au înaintat pe Valea Oltului,pentru a cuceri Sarmisegetuza,trimeteau înainte cîte un grup de soldați care să recunoască terenu,să vadă pe unde trebuie să înainteze și ce primejdii îi așteaptă.Cînd se întorceau înapoi și anunțau restu armatei unde s-a întîmplat cutare eveniment sau pînă unde au fost ca să fie mai pe înțelesu tuturor,spuneau: ,,La cani Ene,cani Ene,,-pînă cînd s-a transformat în denumirea de Cîineni.

 Povestitor M.Cazacu.culegător Constantin Mohanu

Legenda orașului Petrila

    Se numește Petrila fiindcă iera un sătean care-l chema Petrilă.Și iera atuncea,aicea,înainte de a apărea mineritul.Să ocupau oamenii cu crescutul vitelor,al oilor.Ș-atuncea cînd s-au localizat,imediat săo spus-că s-au făcut orașe-au venit,s-au deschis minele.Au ajuns să se spună că ieste Petrila,comuna Petrila(Hunedoara),de la Petrilean.

Povestitor A.Colda,culegător Nicoleta Croatu-Petroșani

Focșanii

     Numele de Focșani se trage de la familia Focșa,moldoveni drepți și vechi,încă din vremea lui Ștefan cel Mare.Căci după statornicia hotarului țării prin gîrla ce au tras-o prin Focșani la întîlnirea domnului acolo,au făcut  masă mare și la sfîrșitul mesei au ales doi oșteni,unul muntean și altul moldovean și i-au pus la luptă cu paharele.Și a biruit moldoveanul.Și pentru lauda lui au dat numele tîrgului ce atuncea au hotărît să-l înființeze la hotar,Focșani(Vrancea),că oșteanul acela se numea Focșa.(pahar)

C.Sion-Arhondologia Moldovei

Legenda orașului Rîmnicu Vîlcea

    Au fost odată doi crai:unul se chiamă Olea și altul Basarab.Acești doi crai nu se puteau înțelege între ei unde să așeze orașul Rîmnic.Din ceartă s-au luat la bătaie.Olea își avea cetatea sa lîngă Malul Alb,iară Basarab își avea pe a sa pe dealul Cetățuiei.După ce-și clădiră ei cetăți trainice și mari, puseră fiecare înaintea cetății lui cîte un semn:și era învoiala ,că cui îi va cădea semnul jos,acela va fi învins și orașul nu se mai face în partea lui.Începu deci lupta între acești doi crai ,care erau și frați.Ei să băteau din cetăți unul cu altul,cu tunuri de lemn(prăștii cu bolovani)Olea cînd da cu tunul nu nimerea în semnul lui Basarab,că i se îngropa ghiuleaua în mal,fără să  lovescă.Basarab,cînd da,lovea semnul lui Olea și i-l dobora jos.Acești frați nu erau veșnic în dușmănie,ci numai cînd și cînd.Cînd erau în pace,se plimbau și tăinuiau unul cu altul,iară cînd nu se-nțelegeau,să duceau fiecare la cetate și se luau la luptă.
   Mergînd într-o zi Olea și cu Basarab și sfătuind,văzură doi copii cari se jucau în țărînă și ziceau:
   Olea face oale.
   Și Basarab le sparge.
   Olea cănd auzi așa,voi să taie pe copii,dar frate-su Basarab nu-l lăsă ci-i zise:
  -Stăi, frate că copiii sînt mici  și nu știu ce zic.Mai bine hai  să-i încercăm,să vedem de știu ei ce fac.
   Olea și Basarab aduseră copiilor două tipsii,una cu aur și alta cu mărgele fețe(din diferite culori) și ziseră:dacă copiii au să întindă mîinile la aur,atunci Olea să-i taie,că știu ce fac;iar dacă s-ar întinde la mărgele,nu știu ce fac și să-i lase în pace.Copiii întinseră mîinile la mărgele și fură lăsați în pace.
   Olea și Basarab mai tîrziu se apucară iară la luptă,Basarab cînd a dat cu tunul,a dat jos de trei ori semnul lui Olea,așa că Olea a fost bătut și orașul s-a clădit în partea lui Basarab,că el fusese biruitorul.

,,ION CREANGĂ,,1913(C.N. MATEESCU)
(Auzită de la Mielcete Ion și Albu Ion pădurarul din Fedeleșoiu-Argeș)

Legenda orașului Craiova

    Poporul român din Almaș păstrează din veacuri o tradiție curioasă ale cării urme cel puțin autorul nu le află în istoria Banatului.
    Ită tradițiunea:cum că pe rîpa de lîngă satul Lăpoșnicelu,unde se văd și astăzi ruine de zidire,să fi fost un castel,unde să fi șezut regentul Almașului,numit de popor Craiu-Iova(Iovan,Iovian,Ioan);cum că acesta,după un  timp oarecare,cu foarte multă familie s-a dus în România și acolo a întemeiat orașul de astăzi,Craiova,numit așa după numele său;cum că rîul ce cură pre sub rîpa unde a stat acel castel,apoi și întreg ținutul acela se chiamă și pănă astăzi Craiova dar și Crăină sau Craină.

Bogdan Petriceicu Hașdeu-Olteneștele

Povestea Iașului

    Mai demult,pe unde e Iașul acum,erau niște codri și cîmpuri și nici zare de case,trăia un cioban vestit pe lucurile acelea și-l chema Dediu.
    Dediu ciobanul avea 12 stîni;fiecare stînă era cu 2000 de oi.Într-o zi, iaca vine pe acolo și domnul Țării Moldovei,călare,cu oameni de-ai săi.Vede domnul atîtea stîni și întreabă pe un cioban ; ,,ale cui sînt?,,Ciobanul răspunde că,, sînt ale lui Dediu,,.Văzînd domnul atîtea dealuri frumoase,s-a gîndit că ar putea fi un minunat loc pentru vreun tîrg domnesc.Și poruncește ciobanului ca să cheme pe Dediu pînă la dînsul.Se duce ciobanul și-i spune porunca.Dar Dediu face:
   Du-te și spune domnului să vie el la mine, dacă are treabă!
   Ciobanul a adus acest răspuns,Domnul îl mai trimete o dată: ,,să vie numaidecît,,.Dediu răspunde tot așa,că ,,dacă are treabă ,să vie el la coliba lui,,.
  Așa și a treia oară.Ce să facă  domnul?Vine călare pînă la Dediu.Îi zice de departe:
  -De ce n-asculți porunca domnului tău,căci el stăpînește Țara Moldovei și trebuie să i te supui?!
   -Apoi de ce nu mi-au spus așa și cei pe care i-ai trimes către mine,răspunse Dediu din colibă.
   -Ieși pînă afară să vorbim ceva!-strigă domnul.
    -Nu ies! strigă și Dediu.
     -Ieși!
      -Nu ies!
      -Să vezi tu că ai să ieși.strigă domnul supărat și gata să scoată sabia....
      -Ba de-acuma am să ies!....strigă Dediu,care era o dată voinic,nu de două ori;și așa toți ciobanii lui.
      -Apoi Ieși să se numească tîrgul pe care vreau să-l întemeiez aici,strigă domnitorul.
      Și Ieși a rămas numele pînă azi.
      Acuma domnul s-a dus acasă și l-a chemat pe Dediu.Vine el.Domnul îl întreabă:
      -Bine Dediule,cum se face că toți ai tăi sînt așa de zdraveni și voinici și tari la virtute?
     Îndată ai să vezi ,măria ta,zise Dediu.
     La masa domnitorului i-au adus 12 feluri de mîncare.Dediu mînca numai mămăligă caldă cu brînză grasă și bună.
      -Mănîncă împreună cu mine,zise domnul.
    -Nu ,măria-ta,strigă Dediu.
     -De ce?
    - Ca să fiu voinic.
     -Ce fel?
     -Iacă,zise Dediu,eu oi lua 12 linguri din aste 12 feluri de mîncare de-a măriei-tale și le-oi pune într-o sticlă;pe urmă oi lua și o bucată de mămăligă fierbinte,de-a mea și oi pune într-însa o leacă de brînză....Trei zile să lăsăm  și mîncarea mărie-tale și mîncarea mea,ici,după sobă.Și om vedea.

Pune el așa 12 linguri din cele 12 feluri de mîncare, într-o sticlă; astupă sticla și o pune după sobă. Apoi ia puţină brînză de oi si o pune într-un darab de mămăligă fierbinte și face un urs zdravăn și-l zvîrle după sobă...

Cînd, la trei zile, ce să vezi?! în sticla, mîncările miroseau de trebuia să fugi cît colo; iar ursul lui Dediu era acum mai bun, căci înlăuntru brînza se făcuse unt.

- Ei, măria-ta, acum vezi de ce sîntem noi mai voinici? Că pe noi nu ne borfăește în pîntece nici un fel de mîncare de felul acestora...

- Să trăiești, Dediule, strigă domnul. Te văd că ești om cu minte... Haide, te prinzi cu mine cumătru?

- Mă prind și cu noroc să-i dea Dumnezeu, zise Dediu.

La cumătrie, Dediu a adus o poală de galbeni si a dăruit 500 de mioare oachese de amîndoi ochii si 50 de berbeci frumosi, ciuți de amîndouă coarnele. Așa au botezat ei tîrgul Ieșului "...

Dumitru Furtună-Cuvinte scumpe

Legenda orașului Cîmpulung-Argeș

   Se vestește că pe la anul 1220,Negru -Vodă,voind a-și alege loc pentru domnie,în părțile muntoase ale Țării Românești,a mers pe apa văii,Rîul Tîrgului,,în sus,pînă la punctul numit astăzi ,,Apa Sărată,, din județul Muscel.
   În acea pozițiune pitorească a decis el a-și așeza scaunul domnesc,în care scop a și zidit o cetate,ale cărei rămășițe se văd pînă în prezent.
   Cauza însă pentru care a părăsit în urmă această localitate a fost că apa de izvoare s-ar fi găsit sărată ,neputîndu-se astfel întrebuința ca băutură.
   De aceea se zice că ar fi purces mai sus,tot pe valea acestui rîu,pînă la punctul unde azi se află orașul Cîmpulung.Aci,privind cu multă admirare frumoasa pozițiune ce i se arăta în calea sa,s-ar fi suit împreună cu ai săi înt-un plai unde se află mănăstirea Flămînda,ca de aici să poată mai bine observa frumoasa localitate.Rămînînd mai mult decît încîntat de nespusa frumusețe a colinelor și a deosebitelor culmi și plaiuri cari se desfășurau cu mîndrie sub privirea sa uimitoare,s-a decis a-și stabili aci scaunul domnesc.
   Tradițiunea povestește că Negru-Vodă înainte de altele,a luat hotărîrea ca împreună cu ai săi să nu prînzească pînă ce pe drumul care trece peste locul ce avea să primescă cinstea scaunului domnesc nu va trece un călător oarecare  Negru -Vodă adăugă: ,,dacă acel călător va fi un neguțător,orașul va fi cu noroc și bogat,iar de va fi un cerșetor,orașul va fi sărac,,
   Astfel au așteptat pînă ce se apropiase de înserat,fără a trece cineva; foamea și deznădejdea îi apucase pe toți,încît s-au decis a pleca; tocmai în acel  din urmă minut de așteptare,iaca văd un țigan cu traista la spinare,care trecea șovăitor pe cale.
  Atunci Negru-Vodă dărui cîțiva munți din apropiere în folosul orașului unde zidi apoi o mănăstire care poartă numele de Negru-Vodă,iar plaiului unde au suferit foamea,pînă la apariția țiganului,i s-a dat numele de Flămînda,nume pe care îl poartă și astăzi.

 Foaia poporului 1901

Legenda Cavnicului-Maramureș

   Io vă spun din ceea ce am auzit.Am auzit,că mai demult,mai demult,a fost acolo un cioban,Și ciobanul ăsta avea un cap foarte mic,cap mic.Și s-o stabilit definitiv acolo.Venea din Valea Mureș.Păștea p-acolo,pin zona aia oile și s-ar fi stabilit acolo cu familia și gospodăria.
    Și dup-aceea,venind și alte familii în zona aia,cînd încă nu s-o fost începute exploatările minereului pe-acolo,cînd o venit, zice:
    Păi,hai să mergem întîi la Cap Mic,să vedem unde ne putem așeza și noi.
    Și tot așa cu anii și cu anii la Cap Mic.Și din cuvîntul de Cap Mic i-o rămas numele,după ce-or crescut familii,două,trei,patru,cinci,o sută,de Capmic.
   Asta-i cheia ce vă spun io și am auzit io de la bunici,de la tata;de la bunici mai demult,că bunica după mama o trăit după moartea lu tata s-a lu mama.Și ia ne povestea multe.
    În comună numai așa să știa că unii spuneau că nu ie corect spus Cavnic,îi corect Capmic.
    Înainte,cînd eram ieu copil,la intrare,cînd veneam dinspre partea ailaltă,dinspre Baia Mare în Cavnic,denumirea cămunei era Capmic,Ș-acuma-i Cavnic.Așa iera.

Povestitor Iacob Petru(originar din Maramureș)-culegător Nicoleta Coatu-Petroșani Hunedoara

Legenda satului Vîltotești-Vaslui

     Despre satul Vîltotești de la ținutul Fălciului se spune din moși-strămoși că se trage de pe vremea lui Ștefan cel Mare.Prin părțile acelea s-a dat pe atunci mare bătălie,unde printre alți viteji,s-a ales cu nume bun Vilkot cu frații lui cei doi:Samson și Soare.De aceea cînd dumnezeu a îngăduit oleacă de de răgaz lui Vodă Ștefan ,a miluit pe cei trei voinici cu pămîntul care se vede azi în preajma satului.Unde-i astăzi satul pe atunci era poiană si-acolo s-au așezat cei trei frați cu turmele lor mari și frumoase că pesemne erau mocani și crescători de vite.
    Acolo a dat dumnezeu și le-a mers bine,turmele lor s-au înmulțit,dînșii s-au îmbogățit.s-au însurat cu fete din satele vecine și așa numărul lor a crescut.Din bordeie și-au ridicat case și așa au făcut satul.Acuma,n-a fi fost el așa de mare ca azi,dar oricum or fi fost oamenii mai altfel.
    Ș-a fost bine pînă a dat dumnezeu și rău.Au venit vremuri grele,cu turci și tătari,dar nici unii n-au venit....ca grecii,cari au pus stăpînire pe pădurile de către miazănoapte și miazăzi și sfințit,ba au pus mîna și pe locurile de arătură și pe viile din deal.Și doi greci,Bucoș și Ionedi,s-au așezat chiar în mijlocul satului,unde s-au apucat de și-au făcut case mai frumoase ca ale oamenilor.
    Cînd a venit Vodă Gligore Ghica,oamenii i s-au plîns de mai multe ori și el a întrebat pe oameni:
    -Cum se face de au pus stăpînire grecii pe pămînt?
    -Cum! Au înșelat unchiașul care păstra sureturile domnești și i le-au luat și,cînd n-ai mărturie,dreptatea numai la dumnezeu o găsești!
     Și Vodă a dat oamenilor ce-a dat: ia, oleacă de pămînt în preajma satului.Încolo,averea a rămas tot la mînă străină,că,vezi dumneata,tocmai el se întîmplase să fie stăpîn.

     Tudor Pamfile-Povestiri populare românești
   (culesă de la păr.Șerban.din acel sat)

Legenda satului Văsui-Vrancea

Povestea spune că întemeindu-se satul Păuleștilor după numele lui Pavăl unul din cei șapte feciori ai Vrîncioaiei-printre gospodarii acelui sat se afla și un oarecare Vasile.Cum l-o fi chemat nimenea nu știe,că de atunci s-a depănat prea multă ață pe mosorul vremei,însă era un om tare inimos,dornic de muncă și de închiaburire.Iar pe deasupra mai era și cam zurbagiu de felul lui,că ajunsese de la o vreme să se sfădească mai cu toți oamenii din sat.Azi așa,mîine așa,de la o vreme toți erau nemulțumiți de purtarea lui Vasile și cum erau așa bătrînii,oameni nu șagă,l-au dat afară din sat.
    Ce era să facă Vasile?Vedea și el că are s-o ducă mai greu,fiindcă nu se mai uita nimeni la el,ș-apoi mai avea și o casă de copii.
    Ș-a luat inima în dinți și a apucat pe o cărărușe prin pădure,fără să știe nici el bine încotro o să iasă..A trecut pîrîul Leadova,a dat pe pîrîul Văsuiului de azi-fiindcă atunci nu-i zicea așa-a ajuns aici unde-i acum satul Văsui.Aici peste tot era pădure.S-a mai sucit,s-a ma învîrtit,pînă s-a hotărît să rămînă pe loc.S-a apucat apoi să taie tufele să-și facă loc pentru un bordei și de o ogradă pentru vitișoare.Pădurea era greu de tăiat,că era prea mare și ca să mai scape de ea i-a dat foc și în cîteva zile locul a rămas limpede.Pe urmă și-a adus tot calabalîcul în noua locuință.Aici avea omul destul loc și trăia singur,nesupărat de nimenea,iar care cum trecea se minuna de hărnicia și cumințenia lui Vasile.
   Își făcuse omul cosire,o curătură de semănat,avea o prisacă făcută numai dintr-o mînă de muște,prinsă într-o scorbură.Avea oile lui,vacile lui,mă rog,tot ce-i trebuia în gospodărie.
   -Hei,parc-ar fi în săcătura(arsura) lui Vasile spuneau unii care aveau locuri mai bune și mai așezate.
    Alții spuneau săcătura Vasilelui.Apoi din săcătura a ajuns Săcătura Vasilelui.Și pînă în timpurile noastre s-a tot sucit numele lui Vasile și s-a șlefuit,pînă cînd acei de la conducere i-au zis și ei săcătura Văsuiului.Pe lîngă el au mai venit și alții de s-au așezat cu bordeiele,pînă cînd s-a făcut satul cu numele de Văsui,așa cum e acuma cu oameni harnici,bun și ascultători in fața legilor.
    Cu adevărat ,,omul sfințește locul,,

 Simion Hîrnea-Taine de codru,legende și povestiri

De unde își trag numele satele Țigăneștii și Bogații-Argeș

   Pe cînd eram mic,tainau între ei tata cu moș Apostu și cu Toma Osiac din Țigănești.
   -De ce i-o fi zicînd măi vere, Țigănești, satului nostru?Nu cumva or fi fost mai înainte țigani prin locurile astea?
   -Nu d-aia,ferit-a sfîntul! Ci, uite de ce:ne spuneau și nouă părinții și vecinii,pe cînd eram mici,următoarea întîmplare,aflată și de ei din moși strămoși:
    Cică odată,în hotarul moșiei care azi se chiamă Țigănești-acolo unde se răzorește moșia lor cu a Bogaților,chiar în coada văii Glîmbocelului,la răspîntia văii-s-a întîmplat că,nu se știe cum,și nu se știe de la cine,a fost omorît un țigan domnesc.Erau pe vremea aceea și țigani domnești și dă-i boierești.
   Cînd a auzit domnul de pe atunci al țerii, cică s-a făcut foc!
   -Cît mai degrabă să plece un cinovnic domnesc,să cerceteze în laturea cărui sat a murit?Și satu ăla să plătească.M-ați înțeles?
  - Înțeles.
   Și a plecat cinovnicul să adăcă la îndeplinire porunca domnească că așa era obiceiul pămîntului. Și a venit în coada văii Glîmbocelului.
   Acu locul cu pricina era mult mai în apropiere de satul de dincoace -răsare.Oamenii din acel sat,ca să nu pice sataraua pe ei și să plătească pe țigan,știți ce-au făcut?Au dat bani mulți cinovnicului-că nu era cruce de închinat- și i-au cerut să nu mai măsoare depărtarea ce era pînă la satul dinspre soare-scapătă și nici pe cea care era pînă la satul dinspre soare-răsare.
    -Știți măi oameni buni, cum o să putem noi dovedi care sat e mai aproape?a strigat cinovnicul după ce a luat banii.
   -Cum?
   -Ia să dormim noi aici o noapte și să ascultăm cîntecul cocoșilor.Din care sat s-or auzi cocoșii cîntînd mai aproape să știți că satul acela e mai în apropiere de mort și ăla trebuie să plătească.Vă învoiți?
   -Ne învoim,au răspuns cei dinspre soare-apune,cari își făceau altă socoteală.
   Pe urmă?S-au culcat cu toții în noaptea următoare la locul unde era țiganul mort.
   Cei dinspre soare-răsare însă ,înainte de a veni la locul cu pricina,au dat cîte o raită pe la locul unde-și țineau orătăniile-ședeau prin pomi și pe culmi pe afară ,nu ca acum-și știți ce au făcut?Au ascuns cocoșii prin case și prin pătule.
   Noaptea ascultă și cinovnicul,ascultă și locuitorii celor două sate ,ascultă mult și bine: se auzia lămurit numai cîntecul cocoșilor dinspre soare-apune,că ăștia nu erau închiși.Ai celorlalți mai nu se auziau,degeaba a stat lumea deșteaptă  pînă la ziua albă.
  -Ei,acu auziți oameni buni,încotro se aude cîntecul?
   -Auzim.
  -Încotro?
   -Înspre soare -apune.
    -Așa.Păi atunci ăi de pe Cîrcinov ,din dreptul văii Glîmbocelului ,ei să-l plătească.
   Și a pus cinovnicul sataraua pe oamenii din satul dinspre soare-apune:să plătească cum or ști pe țiganul domnesc.
      Și l-au plătit cu cinci sute de taleri vechi.
    Și uite ,vezi?D-atunci i s-a zis Țigănești satului de le răsăritul văii Glîmbocelului,că oamenii d-acolo au plătit pe țigan.Iar satul dinspre soare-răsare,de la locul cu țiganul mort,tot de atunci i s-a zis Bogații,că au fost oameni bogați.Au avut bani mulți cu care au plătit pe cinovnic.

    Constantin Rădulescu-Codin-Legende,tradiții și amintiri istorice
    (de la Badea Asproiu din Almăjel )

Rusu Bîrgăului -Bistrița- Năsăud

   În vremurile de demult,era în obicei că pe tot omul care făcea vreo vitejie mai mare,craiul său îl dăruia c-o moșie.
   Pe vremea lui Ștefan cel Mare,nu se știe abună seamă cum,cum nu,pe valea Bîrgăului,de la cetatea Bistrița spre răsărit trăia un bogătoi,care de bănos ce era,i se duse vestea.Lui îi zicea Rusu.Nu se știe că era rus ori îl chema Rusu,căci niciodată nu-i spusese nimănui nimic,că în ce chip ajunsese pe aceste plaiuri.Bogat cum era,își făcuse o țîr de armadie din ciobanii care îi pășteau oile și-i tăiau pădurile.Apoi,ca la vreme de,, răutate ,,să aibă unde să se scutească,își făcu mai întîi o cetate mică,care nefiind destul de largă și de puternică,o întări și o făcu magazin,ținîndu-se în ea toate scumpeturile(scumpiile) ce le avea,iar pentru armadie își făcu o cetate mai mare în marginea văii.Aici își așeză toate bunătățile mai de puțin preț și făcu locuință pentru cătane.
   Venind însă Ștefan cel Mare îl bătu și-i luă cetățile dimpreună cu toate bunătățile.Rusu presimțind primejdia,înainte de a da piept cu Ștefan,și-a îngropat toți banii în pămînt.
   Se crede că și azi sînt acolo,că și acum mai cearcă oamenii să- i dezgroape.
   Locul unde au fost cetățile să mai cunoaște și azi și la o ridicătură ,îi zic ,,Cetățuia Mică,,iar la cealaltă ,,Cetățuia Mare,,Ele sunt înspre miază-zi de la Borgo -Rus.
   Satul se crede că șă-a luat numele de la stăpînul său,numindu-se Bîrgăul Rusului.

Teodor A.Bogdan-Ștefan cel Mare,Tradiții,legende,balade,colinde

Legenda satului Porcești-astăzi satul Moldoveni-Neamț

     Satul Porcești din județul Roman,fiind un sat vechi răzășesc.are și el legenda lui,care e din moși strămoși păstrată.
     Moșia pe care e așezat satul se spune că a fost una din moșiile lui Ștefan cel Mare ,domnul Moldovei,pe care a dăruit-o ,se zice,unui vechi ostaș de-al său,anume Aprodul Purice,pe care istoria ni-l amintește.Acest Aprod Purice,să zice c-a scăpat pe viteazul său  domn de la moarte în războiul ce-a avut cu Hroiot la Șcheia,mai sus de orașul Roman.
     Se spune că în bătălie,calul lui Ștefan căzu mort,fiind lovit,se vedea,de un glonte vrăjmaș;iar Ștefan iera cît p-aci să fie și el pierdut,căci dușmanii văzîndu-l căzut,dădeau buzna ca să puie mîna pe el.
     Ștefan,văzîndu-se în primejdie,ca întotdeauna el nu-și pierdu cumpătul ci,folosindu-se de împrejurarea că bravii săi soldați îi făcură la un moment cu piepturile lor un zid viu de apărare,prin care dușmanii nu puteau pătrunde cu ușurință pînă la el,ceru să-i aducă îndată alt cal pe care  să se arunce ca să plece în contra dușmanilor săi,cari cu mulțimea lor copleșau, se vede,puterile voinicilor săi ostași.
     Acest Aprod Purice îi dete în grabă calul său și,fiindcă Stefan cel Mare să spune că era mic de stat și nu se pute urca repede pe cal,Purice se puse îndată jos pe brînci,adică se făcu ca un mușinoi,pe cari Ștefan punînd piciorul,se sui repede pe cal;iar ungurii cînd îl văzură din nou călare,fugeau cari încotro putea.În zadar se mai încercă căpitanul lor,Hroiot,ca să-i mai îmbărbăteze ca să lupte,căci ei parcă nu-l auzeau.
     Ștefan cum s-a urcat pe cal,a și plecat în goana mare ,acolo la ai săi,unde era lupta mai crîncenă,lovind în dreapta și-n stînga cu lovituri de moarte pe dușmanii ce-i întîlneau în calea sa.Cu ajutorul bunului și milostivului dumnezeu,Ștefan a bătut pe Hroiot-Ungurul și l-au alungat din țara sa tocmai hăt departe și pe mulți i-au prins de vii și i-au dus de i-au închis la Suceava,acolo unde era scaunul Măriei-Sale.
     După ce s-a mîntuit războiul cu Hroiot,Ștefan nu uită nici de Aprodul său,care-l scăpase de primejdie,ci aducîndu-și aminte de binele ce-l făcuse,porunci îndată să-l aducă la curtea sa, După ce-l aduse domnul,ca mulțumită pentru serviciile ce-i făcuse și pentru vitejia sa în războaie,îi dete lui de veci această moșie și-l însură cu fata pîrcălabului Roman ,om cu mare cinste pe vremea ceia ,dar care din nenorocire murise atunci în bătălie chiar sub ochii domnului,luptîndu-se vitejește pînă la cea din urmă suflare,pentru a-și apăra țara și pe domnul său.
    Purice veni apoi de se așeză aci,pe această moșie dăruită lui de veci,făcîndu-și casă într-o poieniță foarte frumoasă,care pe atunci nu se știe cum se chema.
    De jur împrejurul poienii,unde își făcuse Purice casă,pe atunci era numai pădure,cît vedeai cu ochii și tocmai hăt,mai încoace de tot,s-au tăiat de s-au făcut case și loc de arat,cum e azi.Ba mai sînt încă și astăzi în  apropiere  de sat cîteva dumbrăvi și chiar o pădurice,cari dovedesc că pe aici a fost odată pădure mare.
   Purice a avut și el copii pe cari căsătorindu-i le-au făcut case și le-au dat pămînt cum și azi face un părinte,cînd își gospodărește fiii săi.Și așa,azi o casă,mîine alta,pînă cînd cu vremea se făcu un sătișor mare,care se chiamă Puriceni de la numele lui Purice.Prin mijlocul acestei moșii curge însă un pîrîiaș.Acest pîrîiaș pînă atunci nu se știe cum se chema însă mai tîrziu a căpătat și el un nume pe care îl vom vedea  din următoarea împrejurare.
    Prin pădurea din jurul satului se spune că erau foarte mulți porci sălbatici cari aduceau pagube mari oamenilor,căci le strica semănăturile și altele de felul acesta,însă cum se vede, nu puteau scăpa ușor de ei,Așa ,într-una din zile s-au hotărît ei să facă o hăituială ca să-i mai sperie sau să mai omoare din ei.
    Cînd făceau hăituială prin pădure,numai iată că le iese înainte o scroafă mare și fioroasă ,care pînă atunci era spaima celor ce voiau să treacă prin locurile aceste.Fiind strîmtorată de vînători și neavînd încotro fugi,ca să scape,voi să sară peste acest pîrîu,intr-o bulboană de unde n-a mai putut ieși din cauză că malurile erau strîmte și foarte înalte și așa a murit  acolo înecată în bulboană.
    De atunci pîrîiașul acesta poartă numele de Porca iar satului i-a zis Porceni de la Porca și din cauză că pe aici erau mulți porci sălbatici.
    Afară de aceasta,satul fiind mic și locul destul de întins așa că fiecare aveau țarini întinse,de mergeau o zi întreagă pe ele,de aceea oamenii,pe lîngă agricultură se mai ocupau cu creșterea vitelor și în special cu a porcilor.,care fără multă trudă îi creștea,căci pădurea fiind lîngă casa lor,ușor era ca cineva să aibă cît de mulți porci,că n-avea grije că nu vor avea ce mînca sau că se vor duce pe moșia altuia și-i va omorî.Mai în grije le era la fiarele sălbatice dar de om nici că gîndeau,că doar fiecare din ei aveau.Atunci era loc larg și prin prejurul satului era cîmp deschis,unde vitele pășteau la un loc cu oaia.
    De la ocupațiunea oamenilor cu creșterea porcilor și comerțul întins ce făceau cu ei,prin poreclă,se vede,unii au ajuns de și-au zis și familia Porcescu.Aceștia sînt cei mai vechi răzeși ai satului și e aproape jumătate din sat care fac parte din această familie.Din sînul acestei familii au ieșit mulți oameni de merit și în fine toți sînt oameni buni,cum zice românul,,la locul lor,,
    De la familia Porcescu s-a numit mai tîrziu și satul Porcești.
    Satul acesta azi e mare,atît ca întindere căt și ca populație;numără aproape vreo cinci sute de locuitori,tot oameni cu dare de mînă căci nu degeaba sînt răzași vechi.Are două biserici cu preoții lor,are o școală frumoasă cu doi învățători,are clădiri frumoase ca subprefectura,școala și altele.Mai are și cîteva dughene de unde poți cumpăra tot ce vrei,întocmai ca de la trîrg.Mai are încă o moară de foc și cîteva de apă așezate pe pîrîul Porca.
   Centrul satului e pe deal,acolo unde a fost casa lui Purice,iar în partea de nord-vest a satului se mai află niște dealuri cari poartă diferite denumiri.
    Unul din ele și cel  mai mare se numește Dealul lui Vodă.Pentru că are următoarea legendă:
    Demult,pe cînd nu erau locurile împărțite așa ca azi,pe acolo era pădure și loc de imaș pentru vite.Într-una din zile,mai mulți băieți umblînd cu cireada cu vitele pe acolo,se duseră în marginea pădurei și se puse la umbra unui stejar bătrîn,ca să se mai odihnescă puțin.Vitele pășteau în împrejurime,iar ei ,neavînd ce face s-au luat la joacă.Unii se jucau de-a mingea,alții făcuseră scrînciob de frînghie,iar alții se jucau alte jocuri ce mai știau.Multă vreme au mai umblat ei p-acolo cu vitele,căci le era și lor drag,că vitele pășteau singure iar ei se puteau juca în liniște.
   Azi așa,mîine așa. Într-o zi ,ce le veni în gînd?Să se joace de-a dracul și de-a domnul.S-au învoit între ei  ca cel ales domn,dacă va fi învins de drac,atunci să fie spînzurat căteva momente drept pedeapsă,că n-a fost vrednic de slujba sa.Așa au făcut ei un juvăț de frînghie,l-au legat de craca stejarului iar cel ales domn și învins de drac trebuia acum să-si ia pedeapsa cuvenită în spînzurătoare.Așa au făcut ei de mai multe ori,cînd,într-o zi,tocmai cînd cel osîndit isi lua pedeapsa cuvenită,numai ce iese din pădure un iepure cam șchiop de un picior și fuge dar nu tare ,pe dinaintea lor.Ei cînd l-au văzut și mai cu seamă că era cam șchiop și nu putea fugi tare,s-au luat la fugă după iel ca să-l prindă. Cu modul acesta au uitat de cel spînzurat.
   Au fugit ei cît au fugit după iepurele cel șchiop dar în zadar le-a fost truda,că nu l-au putut prinde,căci cînd era să puie mîna pe iel,atuncea fugea mai tare șă-l scăpau.S-au necăjit ei cît s-au necăjit dar de la o vreme văzînd că nu-l pot prinde,l-au lăsat în plata domnului.
   Pe cînd se întorceau înapoi,își aduseră aminte de cel spînzurat.Cînd s-au întors ei ca să-i dea drumul era prea tîrziu,căci osînditul  murise demult! Și, cum vă spun,de atunci încoace dealul acela se chiamă Dealul lui Vodă,iar oamenii povestesc și astăzi această ciudată întîmplare,spunînd că iepurele cel șchiop ce le-a ieșit în cale n-a fost iepure  adevărat ,ci a fost necuratul,ducă-se pe pustii și departe de pe aceste locuri.

Albina-V.V.Schifirnetz,învățător în Porcești -Roman


    

Legenda satelor Rădina și Rădinița-Dolj

   La miazăzi pe orașul Plenița,pe vemea despre care vorbim,nu era vatră de sat pe locul unde se ridică acum Plenița.Pe unde se întind moșiile plenicenilor,a fost odată de mult de tot,două sate a căror poveste tristă a rămas din veac în veac și pe care tot rar de tot o mai reînvie amintirea cîte unui bătrîn din părțile acestea.
   Despre existența acestor două sate vorbesc însă vetrele hogeacurilor,cioburile taierelor și chitiile tesăturilor pe care le scot în fiecare an  plugurile sătenilor.
  Rădina, spune povestea,era o femeie bogată,putred de bogată.Moșiile ei nenumărate se întindeau,,din apă pînă în piatră,,adică din Dunăre și pînă în munți.
  Satul Rădina,în care avea stăpîna moșiilor conacul și al cărei nume îl purta,se spune că era mare și frumos,cu oameni sănătoși si voinici,muncitori,în  parte ,pe moșiile Rădinei,care împărțea totdeauna rodul cu dreptate și credință.
   Nu se pomenise niciodată să se mărească dijma,să le ceară corvezi neplătite sau să îi îngreuneze cu astfel de neajunsur.,Ba dimpotrivă,îi ajuta cu vorba,căci era suflet bun Rădina și cu fapta,cînd peste bietul om dădea pacostea.Și cîți străini fără nici un rost,nu găsiseră milă acolo și li se dăduse o mînă de ajutor să-și întemeieze adăposturi și pămînt să muncească li se măsurase.Așa că satul creștea și înflorea mereu.
   Avea însă Rădina,pe lîngă curele întinse de moșie,o fată numită Rădinița,frumoasă de nu avea pereche,că despre frumusețea ei se dusese vestea pînă în Țarigrad.Pe Rădinița o pierdeau sătenii din ochi,de dragă.
   Cînd la sărbători se prindea în horă în mijlocul satului,unde era și ograda boieroaicei Rădina,iar fluierul sau cimpoiul desfăceau nojițele de la opincile flăcăilor și îmbujorau obrajii fetelor,Rădinița se prindea în hora care era bătută mai cu foc.
  Cîte un flăcău chiuia strigătura satului,ca să fie auzit de jucători,dar mai cu seamă de Rădinița.
                                          Cănd zîmbește Rădinița
                                          Înflorește lunculița.
        Rădinița zîmbea și i se împurpurau obrajii cînd arunca cu coada ochiului priviri flăcăului.Iar cînd,hei! tărziu de tot se osteneau jucătorii și luna lumina ca ziua,Rădinița dă fuga la cramă.unde stăteau inșirate buțile incinse cu cercuri de lemn și scotea găleata cu vin roșu și spumos din care împărțea singură,la toți,în ulcele de pămînt .Și cînd ,tîrziu se îndrepta fiecare spre vatra lui,ducea în suflet bunătatea Rădinei și chipul frumos al Rădiniței.
     Viața aceasta,împărțită între muncă și veselie,nu le era întreruptă decît de cetele vizirului de la Dii -Vidinul de astăzi,,ce veneau să-și încarce bucatele și să strîngă birul.Dar rșdinenii se obișnuiseră și după ce zavistia trecea,începăeau din nou munca și veselia.
    Din umbră însă pîndeau gînduri mai necurate ,cu urmări grele pentru satul Rădinei.
    Un grec,pe nume Iane,omul de afaceri al vizirului văzînd pe Rădinița atît de frumoasă.cunoscînd și slăbiciunea șefului său,a înțeles că un astfel de plocon l-ar ridica  mult în ochii stăpînului de la Dii.Așa că,într-o zi ,privind pe furiș la Rădinița care aducea în prispa conacului,unde se ospătaseră,o tavă plină cu tămîioasă și coarnă roșie,o ceru Rădinei să o ducă în haremul vizirului,să fie numai bine și ferice de ea.În schimb pentru acest dar iși lua sarcina să micșoreze dările și birul.
    Cînd satul a auzit aceste nelegiuiri,s-a sculat cu mic cu mare și a alungat pe grec,pînă l-a trecut dincolo de apă.Dar grecul batjocorit și înfrînt a trimis vorbă Rădinei că dacă nu va trimite fata în 15 zile, va veni cu oaste și va fi vai și amar de ise pune împotrivire.
    S-a sfătutit atunci Rădina cu bătrînii satului și au făcut mormînt în gradina din spatele casei,cu răsuflătoare;acolo a stat ascunsă Rădinița,cu merinde și apă,zile în șir,pînă s-a auzit că vin nelegiuiții.
    S-a strîns tot satul în fața casei Rădinei unde trăsese oastea grecului.
    Cernită și cu lacrimile în ochi Rădina le-a spus că sunt șase zile de cînd Rădinița ei frumoasă a murit.
                                                 Dacă nu-mi credeți cuvîntul
                                                 Haideți să v-arăt mormîntul.
        Și i-a dus în grădina din dosul casei,unde mormîntul proaspăt al Rădiniței era presărat cu flori și iarbă verde.Grecul a intrat atunci la vatră,s-a întors cu o frigare lungă,pe care a infipt-o în mormîntul Rădiniței ,de unde a tras-o plină de sînge cald.Au înțeles atunci păgînii vicleșugul și s-au năpustit  asupra satului.
    Plini de jale și de ură,înarmați cu topoare,coase și furci,rădinenii au sărit să spele tot prin sînge moartea nevinovatei lor stăpîne și să apere satul.Dar scris a fost poate ca satul să fie ars pînî la temelie,iar oamenii,o partea să fie omorîți,o parte împușcați.
    Grecul ar fi fost străpuns tot cu o frigare de un flăcău,iar Rădina omorîtă de turci.
   După ce săau linștit lucrurile,cei scăpați de urgie au pus parul mai spre apus unui nou sat,pe care l-au numit Rădinița,dar care a avut mai tărziu aceeași soartă.
    Satul care s-a infiripat mai în urmă de către acești împrăștiați în toate părțile a fost satul Risipiți,adică din oameni risipiți și care trăiește și azi așezat spre răsărit de vechiul sat al Rădinei.

Arhivele Olteniei

     

Legenda Pojorîtei- Suceava

    Despre legenda Pojorîtei știu atîta,auzită din bătrîni,din moși,din strămoși,cum că aicea ar fi fost odată un iezer,unde se află astăzi comuna Pojorîta.Piatra Muncelu cu Piatra Măgurii pă timpuri iera împreunată.Pe vîrfu Pietrii Străjii acolo stătea pe timpuri străji puse de domnitorii Țării Românești,care păzeau trecerea tătarilor și invazia tătarilor care aveau intenția să invadeze Țara Moldovei.Ș-acolo tătarii străjile îi aruncau în apă.Iei stăteau ascunși în anumite gropi și cînd treceau tătarii pi cărare ca să treacă mai jos,îi împungeau cu niște furci și i-aruncau în apă.
   Aicea au descălecat pe timpuri cîteva familii vinite de pin părțile Ardealului,se vede că iereau vinite.O familie Străjer,o fmilie Raia,o familie Beltiman.Aiestea au fost familii care au descălecat în comuna Pojorîta. Cu timpul,vinind Moldova mare,s-au rupt stînca la mijloc și s-a făcut trecerea Moldovei printre aceste două stînci.
   Am mai auzit iarăși din bătrîni cum că pe fundul Văii Pojorîta ar fi existat pe vremuri cinci case de gospodari români.Cu ocazia invaziei tătarilor prin părțile noastre,aceste gospodării au fost prădate și incendiate.Tătarii s-au retras.Armatele rusești fiind pe vremea aceea în lupte cu tătarii,ar fi vinit prin vîrfurile muntelui Muncelu și ar fi exclamat:,,Vot pojar!,, adică,, Iată foc!,,Și de la acest nume,de la această exclamație rusească să deduce că ar fi luat naștere numele comunei Pojorîta.
Povestitor Oreste Suflețel,culegători Constantin Prichici și Florin Georgescu,în Pojorîta,Suceava