De luni încoace se mișca un furnicar de gloate omenești,linii lungi de călărime și padestrime.cu stindardele fîlfîind în vînt.Răsuna Prislopul de sunete calde de bucium și peste toată padurea plutea o suflare de viață tînără,în frunte cu Dragoș-Vodă.
Obîrșia Bistriței aurii,valea Țibăului,uitată de secole.părea înviorată de pîlcurile de poterași și sulițasi ce purtau înaintea lor vulturii de aur,coborîtori ai aquilelor din alte vremuri,semne de bărbăție.
Dorul lor,îi mîna spre șesul Moldovei ce gemea sub îmbrățișarea nădușitoare a tătarilor,stăpînitori brutali așezați în întăriri la cetatea Sucevei.
Acolo tindea Dragoș cu oștirea sa dar greu și lung era drumul în străbaterea munților,pînă cînd,într-un senin străveziu al cerului ajunseră vitejii la coama celui din urmă deal.,la care li se deschide un șes mare și nesfîrșit,ce se pierdea în depărtare,în slava albăstrie a văzduhului.
La picioarele lor murmura un mic rîuleț,care în mișcări grăbite șerpuia la vale,ca și cînd ar fi voit să-i arate oștirii calea spre țintă.
Ajunsă la șes,oștirea,zdrobită de trudă,se așează într-o poiană înconjurată de de codri vechi,neatinși de secure.
La poala codrului,pe malul udat de apele rîulețului,trăia o femeie bătrînă,singură,uitată de lume,și nesupărată de nime.Din depărtări veneau cei ce aveau nevoie de dînsa,pentru un sfat sau un leac,căci departe îi umbla vestea de mînă bună și milostivă.Nime nu știa din ce neam se coboară;bătrînii,din copilăria lor,o pomeneau și o cunoșteau pe Uța sihastra,din bordeiul din codru,de pe lîngă pîrîul cu apa binefăcătoare;iar cînd aveau vreo nevoie sau erau apăsați de vreun chin,oamenii umblau zile întregi pentru a afla alinare la,, Valea Uței,,
Oștirea lui Dragoș se odihnea în poiana dintre codri,prefăcută în grabă într-un lagăr întărit,pentru a nu fi pripiți de tătari,iar Dragoș,cu vreo cîțiva viteji aleși,se întreceau la vînat.
Într-o zi în urmărirea unui zimbru,Vodă se pierduse de tovarășii săi în desișul pădurii și dînd de o prelucă,ajunse mirat la bordeiul Uței.Cum sta colibioara cu ușa deschisă,Dragoș intră și zări uimit,un chip de femeie bătrînă.Smerit,se opri Vodă în loc,iar bătrîna cu ochii întredeschiși și cu zîmbet ca pe alte vremuri,se apropie de el cu cuvintele:
-Bine ai venit ,măria-ta!și ferice de ochii mei cari văd în față pe dezrobitorul acestui pămînt.Și apoi fără întrerupere,cu glas de sibilă ca și cînd ar rosti vreo prorocire -măria-ta!ține-te pe mersul apei din această vale,pînă la revărsarea ei într-o altă apă,care iarăși trece într-o a treia apă mai mare.Și,dacă vei tot merge pe lîngă matca acelei ape mari,vei ajunge la Cetate.Cei din Cetate știu că vii și te așteaptă cu putere grea;dar scris este în cartea lumii că tu ești ales și vei lupta și vei fi învingător și vei intra în Cetate și vei stăpîni această țară,tu și urmașii tăi.
La acestea,bătrîna închise ochii și cu mîinile ridicate se închină adînc înaintea lui Vodă.Acesta mișcat de cuvintele sihastrei,stăruia să afle ceva din trecutul ei;dar nu primi alt răspuns decît numale ei simplu, de Uța.
Puțin timp în urmă,lagărul lui Dragoș se ridică și toată oștirea porni după cuvintele Uței,prin valea de lîngă bordei,care peste puțin timp intra în altă vale și prin care apoi intrară în șesul larg al Sucevii.Din depărtare li se arata acuma amenințătoarea Cetate.După o împresurare lungă și după o luptă grea,intrara sulițarii lui Dragoș în zidurile Sucevii,iar Vodă se făcu stăpîn peste Țara Moldovei.
Cuvintele bătrînei îi rămaseră atît de adînc întipărite încît într-o zi se hotărî să meargă la,, Valea Uței,, ca să-i mulțumească și să-i răsplătească prorocia fericită.
Uța însă nu mai era în viață.Și Dragoș mișcat la vederea bordeiului pustiit,se opri lîngă mormîntul ei și se hotărî a clădi acolo,întru pomenirea Uței,întîiul său locaș,în care avea să zacă și osămintele sale.Iar partea locului cu biserica de stejar a lui Dragoș primi din insăși gura lui Vodă numele Valea Uței
După Dragoș urmară în domnie mulți voievozi,pînă ce Ștefan ce Mare.la 1502,cucernic față de toate așezămintele intemeietorului domniei,a ridicat cu băgare de seamă clădirea lui Dragoș din Valea Uței și a transportat-o în locul care-i părea mai scump din întreaga țară, la Putna,așezînd-o alăturea de mînastirea ce avea menirea să-i cuprindă odată cu mormîntul.
Acolo,la Putna,se află biserica lui Dragoș și în ziua de astăzi,un odor scump în care se oglindește obîrșia noastră ca creștini români.
În jurul bisericii lui Ștefan din Valea Uței se înmulțiră sălașele omenești,pe malul rîulețului de lîngă bordeiul Uței de odinioară.
Rîulețul și astăzi ,ca și înainte de secole,își duce murmurul în pîriul Suceviței,care la Bădeuț se revarsă în albia Sucevii și udă apoi,cu apele sale,poalele Cetații,cucerite de descălecătorul Dragoș.
Dintele nemilos al vremurilor însă n-a lăsat neștirbită amintirea Uței și a prefăcut încetul numele Vlea Uței în Vălăuți și astăzi în Volovăț.
Așa a căzut și prevestitoarea descălecătorului,călăuza lui Dragoș,jertfă legilor uitării.
,,Luceafărul ,,1910
