Ștefan Vodă în Vrancea

        A fost odată mai de mult,o bătălie mare în hotarele noastre,Ungurii trecuseră munții și Ștefan- Vodă rămăsese biruit.Atunci,ca să nu cadă în mîna dușmanilor,domnul a tăiat-o de-a dreptul prin codri.Și-a mers,și-a mers cît o fi mers,pînă ce l-a răzbit aci în valea Putnei.Pe vremea aceea doar nu era lume multă ca acu,Ici un sat,colo altul,dincolo altul....cum se așezase fiecare prin păduri.
        Și-a nimerit pe Dumbravă ,în dealul Bîrseștilor,la o babă.
         -Bună ziua, mătușă.....
           -Bună să-ți fie inima,i-a răspuns baba,că nici prin gînd nu-i trecea cu cine sta de vorbă.
           -Mătușă,fă bine și-mi dă ceva să mănînc,că vin din cale lungă și n-am întîlnit sălaș în cale.
Şi, cum se odihnea el, pesemne s-a dezvelit la piept iar bătrîna a văzut sub sarica lui cămaşa de zale.

- O fi vreun hoţ, îşi da baba cu socoteala. Şi cât pe ce să dea fuga să cheme feciorii...

Dar, privind la faţa bălană a voinicului care dormea şi la părul lui ca mătasa, se gândi că poate să fie un om de viţă aleasă, căzut cine ştie cum în strâmtoare.

De aceea gazda aşteptă până s-o trezi să-l iscodească; şi se temea să nu se arate cumva feciorii ei, că erau aspri şi cu bănat asupra streinilor.

Ci Ștefan-Vodă, cum a dat puţin ochii în gene, a şi tresărit şi, frecându-se la ochi, a întrebat :

- Mătuşă, e departe de aci până la hotar. Ar fi vrednic să mă scoată într-acolo ?

- Departe, maică, a răspuns baba. Dar cum să porneşti într-acolo, că peste tot e codru de nu răzbate nici pasărea....

Atunci s-a liniştit Vodă, cînd a auzit că ieşise la bun liman şi că n-a nimerit cumva în ţara ungurească. Şi, lepădând sarica, s-a arătat cu straele lui de domn. Apoi începu a spune bătrânei cum a fost la bătălie, cum oastea i se risipise şi cum s-a rătăcit prin coclaurii aceia.

Şi, cum sta obidit, Vrîncioaia, că aşa-i zicea babei, numai ce a căzut în genunchi şi i-a zis :

- Doamne, nu te întrista. Eu sunt bătrână; am văzut multe şi multe am păţit... dar niciodată n-am pomenit ca omul vrednic să rămână pînă la urmă de ruşine... Iată, rog mila măriei-tale, să mă reped până devale, să dau de veste feciorilor mei, să adune tovarăşii lor de sub Dumbrava, şi de cei care ţin strajă la veghiul lui Bucur şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-or îndrepta toate.

De cuvânt, Vrîncioaia a plecat şi cât te-ai şterge la un ochi, iat-o îndărăt cu şapte feciori toţi unul şi unul, ca nişte brazi, nu altceva, şi cu pletele pînă la brâu.

- Iaca, măria-ta, tovarăşi de umblat şi ostaşi de luptat...

Asta-i Bârsea, ăsta-i Spirea, arătând cu degetul pe cei mai mari; ăsta-i Spulber, ăsta-i Pavel şi Bodea şi Nistor.

Indată ce i-a văzut Vodă, cu lăncile cât răzlogul şi cu arcul la umăr, fiecare cu ceata lui, i-a venit inima la loc. De sârg, a pornit iarăşi spre hotar, a buciumat din vârful Cozei, de pe vovârghia Cristianului şi a trecut valea pe la Tulnici; apoi, izbind pe unguri, i-a risipit la gura Lepşei, unde tăbărâseră cu prada.

Atunci, de părere de bine, Vodă Ștefan a stat si s-a veselit acolo cu toţi oştenii trei zile şi trei nopţi, a făcut iarmaroc cu vin şi cu pâine, mă rog, ca la praznic, iar când a isprăvit masa, a chemat la el pe feciorii Vrîncioaiei şi, făcându-le ocolniţă şi uric pe piele de viţel cu slove de aur, le-a zis:

- Fraţilor, Dumnezeu v-a scos înaintea mea. De nu dăm de casa Vrîncioaiei cine ştie cât ar fi prădat liftele ţara. Ci, fiindcă am izbândit asupra lor, întoarceţi-vă la mama voastră. Duceţi-i multă sănătate de la mine iar drept răsplată pentru vitejie tot hotarul munţilor din apa Trotusului spre miazăzi al vostru să fie şi de la moghilele Vrăncii, dinspre Milcov până în cotul Săcuilor, spre ţara ungurească tot voi să stăpâniţi.

S-au închinat atunci feciorii Vrîncioaiei domnului, plecînd genunchiul la pământ şi întorcîndu-se la vatra lor, au împărţit între ei munţii şi au întemeiat satele, că până-atunci fuseseră cam negustori de vite fără semn...

De-atunci se trag şi până azi cei din Negrilești, din Spinești, Bodești, Păuleşti, Nistorești, Bîrsești şi Spulber.

Conform legendei, Ştefan cel Mare după ce i-a bătut pe turci cu ajutorul vrâncenilor, cel mai probabil în 1475, a scris un uric (= act de proprietate sau donatie, confirmare a unei mosteniri) din piele de viţel, cu litere de aur, prin care fiecare dintre cei şapte feciori a primit câte un munte. Iar în acele locuri au apărut apoi şapte sate. Numele satului vine de la numele voinicului care a stăpânit locul acela. Astfel, satul Nistoreşti, de la Nistor, satul Bîrseşti, de la Bîrsan, satul Negrileşti, de la Negru, satul Păuleşti, de la Pavel, satul Bodeşti, de la Bodea, satul Spulber de la Spulber şi satul Spireşti, de la Spirea.

„ION CREANGA", revista de limba, literatura si arta populara, nr. 5 - 6, mai - iunie 1920, titlul original "Stefan Voda in Vrancea"